Cum era să fie vândută capitala dacilor, bucată cu bucată, acum două secole
Firele poveștii duc în timp până în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, când printre țăranii din zona Grădiștii Muncelului începuseră să circule, mai abitir ca niciodată, povești despre comori fabuloase ascunse în munte din vremuri străvechi. Duhuri apărute în vis, itinerarii întortocheate, peșteri ticsite cu bogății, jurăminte călcate, morți suspecte, trădări – toate ingredientele unei povești clasice. Personajele pricipale: câțiva preoți de țară, cei cărora bieții săteni li se confesau și le încredițau tainele eventualelor descoperiri. Cu siguranță în acea vreme se găsise ceva, căci prea cu tărie izbucnise patima scormonitului după comori. Împrejurările or fi fost unele deloc ieșite din comun, dar au luat proporții fabuloase în ochii localnicilor.
Așa începe marea goană după aur, ce avea să se întindă și să ia proporții înspăimântătoare până în 1803-1804. Zona cetății căpătase aspect de bâlci, ruinele erau răvășite, sute de oameni mișunau și scurmau după bani de aur. Veneau valuri-valuri de iobagi năpăstuiți, cu speranța de a scăpa de sărăcie. Unii plecau după ce găseau 2-3 bănuți, alții le luau locul, lăsând prășitul și alăturându-se convoaielor ce urcau în munte. Sunt descoperite și tezaure consistente, iar știrile ajung într-un final la oficialități.
În fața unei asemenea grozăvii, autoritățile se sesizează, deschid anchete, interzic căutările de comori pe proprietatea statului și organizează două ample campanii de săpături, pentru a găsi mult râvnitul aur. Localnicii s-au lăsat călăuziți de intuiție sau au urmat firele vechilor povești despre descoperiri de comori și astfel au găsit cantități mari de monede în zonele cu locuire civilă antică. În schimb fiscul austriac, organizat și riguros, a săpat strict între ruine și, previzibil, nu a descoperit mai nimic (din ce era interesat). Câțiva lysimachi în 1803 și 12 cosoni în 1804 nu puteau satisface calculele pragmatice ale scorțoșilor austrieci, pentru care o astfel de investiție trebuia neapărat să aducă profit. Și se investise, nu glumă: mineri, dulgheri, fierari, zilieri, soldați, cărăuși, gornici, ingineri, bașca un popă ce venea să facă slujbe în fiecare duminică, un băetan ce păzea oile care constituiau hrana de bază a muncitorilor și câteva neveste cu pruncii lor, care ajutau la toate cele: o adevărată armată de oameni ce a stat pe munte câteva luni și a întors pe dos situl încă o dată. Aprovizionarea era costisitoare, transportul dificil, birocrația stufoasă, costurile mari, profitul – mărunt, din perspectiva statului.
Administrația locală hunedoreană avea și ea meschinăriile ei: în fruntea săpăturilor de la cetate pune un miner pensionar, incompetent și alcoolic, pe care refuză să-l schimbe, în ciuda ordinelor venite de la Sibiu, de la Tezaurariat. Șeful administrației era la fel de incompetent, dar suficient de viclean încât să fenteze ordinele de la centru. Minte luminată, contele Josef Bethlen, tezaurarul Transilvaniei (un fel de ministru al economiei și finanțelor) înțelege valoarea științifică a vestigiilor și încearcă să dea alt curs săpăturilor. Dar cu administrația locală nu te pui… Cum nu poate obține mare lucru, la sfârșitul săpăturilor trimite un tânăr inspector în metalurgie să facă un raport sintetic care să cuprindă descoperirile cele mai importante. Nu de alta, dar șeful de șantier nu era capabil să se exprime prea coerent… De altfel, nici armata nu este mulțumită de prestația administrației, iar contele Mitrovsky, comandantul suprem al armatei Transilvaniei, își va trimite și el în 1805 propriul om care să evalueze ruinele de la Grădiște.
Este trimis așadar Anton Bögözi de Oszdola să vadă care e treaba cu descoperirile de la Grădiștea Muncelului, să facă un raport rezumativ pentru cele două campanii de săpături și să îl ajute pe cartograful oficial să facă planuri, schițe și desene. Bögözi fusese școlit la Academia minieră din Schemnitz și era considerat foarte capabil. Era inspector metalurg la atelierele de la Sibișel și anchetase descoperirea ultimelor tezaure, în primăvara anului 1804, de către niște cărbunari. După câteva zile de stat în cetate în octombrie 1804, reușește să sintetizeze cele mai importante descoperiri, dar finalizează raportul abia în primăvara următoare, la sfârșitul lui aprilie.
Raportul ajunge la Tezaurariat, la contele Bethlen. Deși originalul nu a fost găsit, există o copie: istoricul sas Karl Eder, cel dintâi care atribuie acestor ruine o origine dacică, a avut inspirația de a copia acest raport (și altele), salvând astfel informații extrem de prețioase. Din acest text aflăm câteva lucruri extraordinare, pe care ochiul ager al tânărului inginer le-a surprins și descris. Din acestea reiese, de pildă, că „baia romană”, golită în mau multe luni de săpături, nu pare deloc a fi o baie romană, așa cum se crede astăzi; în clădirile ei (cel puțin două la număr) se găsise o mare cantitate de zguri și minereu de plumb, dar și creuzete, sticlă, ceramică, oase de oameni și alte cele. Mai reiese din raport său că o mare conductă din tuburi ceramice fusese dezvelită pe o lungime de aproape 30 de metri, în apropierea porții estice, frumos învelită de jur-împrejur cu scânduri. Și alte lucruri importante… Pare greu de crezut, dar raportul acestui inginer constituie una dintre sursele bibliografice fundamentale (și încă necunoscute) pentru Sarmizegetusa Regia.
Și totuși, aurul mult râvnit nu s-a lăsat găsit, așa că profitul real era, conform calculelor sale, aproape inexistent. Și chiar îi plăcea să calculeze… Studiase matematicile cu Patzier, în anii ’90 ai secolului 18, și făcuse o pasiune pentru calcule economice. Așa că recomandă închiderea șantierului și valorificarea altor resurse din zonă. Fierul, de pildă, și pădurile nesfârșite ale fiscului. Să se înființeze, zice el, forje cu foc dublu în lunca Grădiștii, pentru că plutele de la Hunedoara pot fi aduse mai ușor aici decât la Sibișel. Forjele pot fi alimentate fără limită cu lemn din pădurile Grădiștii. O altă sursă o constituie metalele nobile, spune raportorul, pentru că la Costești, la acea vreme, încă se spăla aur în albia râului.
Și apoi, pietrele din cetate. Ohoho, ce afacere bună în mintea lui de miner! Plutașii care urmau să facă aprovizionarea de la Hunedoara se puteau întoarce pe Mureș cu plutele încărcate cu piatră fasonată, care să fie vândută la câmpie. La o primă estimare, numai din zidul cetății s-ar fi putut scoate cca 300 stânjeni cubi de piatră frumos tăiată și șlefuită, cu o granulație fină, iar încasările ar fi ajuns la 4-500.000 de florini. 300 de stânjeni cubi echivalează cu cca 2040 metri cubi; florinul valora, la acea vreme, 11,7 grame argint 900‰; 400.000 de florini (să luăm cifra cea mai mică) echivalează astăzi cu peste 2,4 milioane de euro (la un curs mediu actual de 520 euro/kg Ag).
Atelierele au fost înființate și au funcționat o vreme. S-au folosit și resursele de fier locale, slabe de altfel, din muntele Tâmpu. Pădurile au fost exploatate. O colonie de muncitori s-a stabilit pe malul stâng al văii, iar satul s-a mărit, căpătând o extensie administrativă numită Grădiștea Nouă, după modelul Sibișelului Nou.
Ce s-a întâmplat cu piatra din cetate? Nu știm. Poate pe undeva, prin arhive, există răspunsul la această întrebare. Era cu adevărat rentabilă „demontarea” cetății și vinderea ei, cu bucata, la câmpie? Se putea transporta piatra, fără mari cheltuieli, pe cei 4 km ai Dealului Grădiștii, până la plute? A putut trece neobservată și neconsemnată o asemenea oroare? Au fost de acord superiorii inspectorului cu această propunere? Nu putem decât să sperăm la un răspuns negativ la toate aceste întrebări. Bethlen își făcuse atâtea griji în legătură cu acel șantier și ceruse să nu se distrugă nimic, nici cel mai neînsemnat ciob, încât e greu de imaginat că și-a dat acordul. Dacă însă raportul a ajuns la Camera Aulică vieneză, s-ar fi putut decide peste capul contelui, deși și acolo existau minți luminate care ar fi putut interveni împotriva unei asemenea crime. Apoi, raportul a dispărut din arhive, fapt care încurcă și mai mult povestea…
Pe de altă parte, ne putem întreba dacă sunt suficiente blocurile din preajma zidului fortificației pentru a permite o reîntregire virtuală a sa până la înălțimea pe care o avea în Antichitate. A făcut cineva un calcul?
_______________
În fața acestui plan grotesc, fie el doar născocit de acel inspector și niciodată pus în aplicare, îmi place să îmi imaginez următoarea scenă:
Bethlen, sosit cu treburi la administrația hunedoreană la câteva zile după primirea raportului, îl convoacă pe inspector la o discuție. Îi era drag tânărul acesta entuziast, educat în spiritul pragmatic austriac, dar lipsit de o înțelegere mai profundă a lucrurilor.
Era o zi însorită de iunie, iar drumul de la Sibișel la Hunedoara îi luă lui Anton mai puțin de două ore. Își priponi calul în curtea castelului, intră în biroul întunecos al administrației și se prezentă în fața contelui.
-Was ist das, Herr Inspektor? întrebă calm Bethlen, fluturând o hârtie cu sigiliu roșu, plină de calcule.
-Die Berechnung, Herr Thesaurarius! răspunse încrezător tânărul. Calculația, domnule conte: atâta putem scoate dacă vindem la bucată dărâmătura aia. Să vă explic…
Bethlen se îndreptă spre el, ridică scurt mâna dreaptă și îl pocni cu putere peste ceafă. Rupse apoi documentul cu mișcări lente și i se adresă la fel de calm, în timp ce îi arăta ușa:
-Anul ăsta se fac nucile la Sibișel? Să-mi aduci și mie un sac la toamnă. Aufwiedersehen!
_____________
Detalii despre acest episod puteți citi în cartea Sarmizegetusa Regia – Redescoperirea cetății.
