Țara Dacilor: turnul din Poiana Perții (Blidaru)

Ajungi să iubești ruinele așa cum îți iubești bătrânii.
Neputincioase, dărăpănate, smerite, ignorate, 
martore tăcute ale egoismului și deșertăciunii lumilor care trec peste ele,
purtând în piatra lor o înțelepciune pe care nu suntem vrednici să o descifrăm. 

Turnul dacic din Poiana Perții (Blidaru) este unul dintre cele mai impresionante și mai puțin cunoscute monumente dacice din zona capitalei Regatului Dac. Când Constantin Daicoviciu scria celebra broșură „Așezările dacice din Munții Orăștiei”, pe la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în Poiana Perții se putea vedea o ridicătură de pământ și câteva blocuri de calcar, căzute, poate, din cetatea de pe vârful Blidaru, aflată câteva zeci de metri mai sus, sau poate dintr-un turn ce zăcea ascuns sub movila de pământ din acea poiană. Așa descrie arheologul clujean locul acesta, aflat la nord-vest de cetatea Costești-Blidaru.

Movila din poiană avea să fie cercetată în anul 1953, dar informațiile publicate sunt foarte sărace. Sub ea se aflau, într-adevăr, ruinele unui mare turn din piatră, cu laturile de 13,35 x 12,70 m la exterior și 8 x 7,75 m la interior. Zidul, gros de 2,50-2,70 m, era construit din blocuri de calcar de felul celor utilizate la cetățile din zonă, în aceeași tehnică: două fețe (paramente) clădite din blocuri de piatră, legate între ele cu bârne de lemn, iar între acestea, clasica umplutură (emplecton) de pământ amestecat cu piatră locală spartă.

La momentul dezvelirii, turnul era bine conservat, fețele exterioare ale zidurilor fiind vizibile pe întreg perimetrul. Paramentul interior era vizibil doar pe latura estică, pe care se afla și intrarea în turn, și numai pe un singur rând de blocuri. Raportul de săpătură spune că restul zidului fusese demontat de localnici, care au refolosit piatra.

Nu s-au găsit cărămizi sau țigle, de unde se poate deduce că turnul se continua cu o structură din lemn și era acoperit cu șindrilă. Totuși, spre deosebire de alte turnuri cu baze din piatră, cel din Poiana Perții are un „demisol” mult mai înalt, de cel puțin cinci asize (rânduri de blocuri), așa cum o arată un desen de profil din anul în care a fost cercetat. La alte turnuri dacice din zonă această bază din piatră e constituită de doar 2-3 rânduri de blocuri.

După inventarul foarte modest găsit la interior (doar câteva cioburi ceramice și niște cuie la intrarea în turn), s-a presupus că turnul nu era locuit permanent, ci era utilizat doar pentru a supraveghea drumul antic de pe coasta Făeragului, ce ducea spre cetate, împiedicând totodată accesul  la izvorul și la cisterna cetății. Totuși, el trebuie privit în legătură și cu numeroasele turnuri care împânzesc zona din preajma cetății Blidaru, dintre care cele mai cunoscute în literatura de specialitate sunt cele din punctele „Poiana lui Mihu” și „La Vămi”. Din păcate, suntem departe de a avea o privire de ansamblu asupra „hinterlandului” acestei cetăți, pentru a înțelege mai bine rolul acestor construcții.

După campania de cercetări din 1953 nu s-a mai auzit mare lucru despre acest turn. Nu a fost publicată niciodată o fotografie a acestuia, nu a fost localizat cu precizie pe un plan. Turnul avea să atragă însă atenția autorităților, desigur la semnalarea arheologilor, atunci când s-a pus la cale un mare proiect de restaurare și consolidare a cetății Blidaru, simultan cu proiectele de la Costești-Cetățuie și Sarmizegetusa Regia. Acum aflăm date noi despre starea de conservare a turnului și cum plănuiau autoritățile să îl pună în circuitul turistic, împreună cu cetatea și cisterna.

Evident, în aproape jumătate de secol, turnul se ruinase. Astfel, în memoriul general justificativ semnat de arhitectul Cristian Călinescu și păstrat în arhivele Institutului Național al Patrimoniului, se spune că:

Bine păstrat de-a lungul timpului, având paramente din blocuri de calcar de talie mai mare decât cea obișnuită, se află în curs de continuă degradare prin expulzarea continuă a paramentelor. Astfel, latura opusă intrării este complet prăbușită la interior și peste 60% pe exterior, iar restul paramentelor sunt, în peste 70% din lungimea lor, înclinate, riscând din zi în zi să se prăbușească.

În memoriul tehnic de arhitectură, semnat de același arhitect, se aprecia că restaurarea și conservarea monumentului se putea face într-o singură campanie:

Turnul se află într-o stare avansată de prăbușire, stare survenită de la descoperire până astăzi. Dezvelit întreg (mai puțin pe latura nord-estică, cu intrarea), astăzi are o întreagă latură prăbușită, cea de sud-vest, iar alte trei fețe de paramente, înclinate, prost sprijinite, pe cale de a se prăbuși din clipă în clipă.

Lucrările propuse vizau subzidiri ale fundației sub laturile  bine păstrate, demontări ale celor ce stăteau să se prăbușească, fundație sub ele, remontări și plombări până la înălțimea de 4-5 asize pe toate laturile, mai puțin pe cea cu intrarea, sistematizarea împrejurimilor pentru punerea în valoare a monumentului. Se mai prevedea un dren în exterior, pentru conducerea apelor spre versant.

Nu știm ce s-a întâmplat cu acest proiect. Bănuiesc că a fost pus în practică măcar parțial, deoarece turnul arată astăzi altfel decât era descris în 1953 și 1979. Acum latura cu poarta este înălțată, iar paramentele interioare, absente la 1950, sunt astăzi în picioare pe o înălțime de patru asize pe unele laturi (cel mai bine conservată este acum latura nordică).

La turn duce azi o potecă bine delimitată, ce se desprinde din cărarea spre cetate, trecând peste pârâul Chiștoarea, și care a fost probabil amenajată tot în 1980. Tot atunci cred că a fost curățată și vegetația din jurul turnului, pentru a-l pune în valoare. Nu știu cine avut norocul să vadă turnul după aceste lucrări. Monumentul a rămas practic necunoscut pentru turiști, dar cu siguranță și pentru mulți dintre specialiștii care se ocupă de această epocă.

Ce s-a întâmplat în cele trei decenii și jumătate? Turnul s-a ruinat iar și a fost năpădit de vegetație. Paramentele exterioare sunt prăbușite pe mai mult de jumătate din lungimea lor, blocurile de piatră sunt împrăștiate în preajma turnului, mușchii acoperă zidurile, vegetația de pădure a năpădit întreaga poiană. Totuși, construcția dacică este impresionantă și poate fi văzută chiar din poteca spre cetate, dacă știi unde să te uiți. Poate că dacă nu ar fi existat intervenția din 1980, astăzi nu am fi văzut mare lucru.

Mă întreb cât de mare ar fi efortul ca acest monument să fie curățat de vegetație și semnalizat? Ce autorități răspund de el?

Până vor veni vremuri mai bune, turnul din Poiana Perții rămâne un loc secret, ferit, deși foarte aproape de cetate. Un loc în care florile, ierburile și copacii cresc în voia lor printre ruine, spunând singura poveste pe care o știm astăzi: a fost odată un rege dac…

Later edit

Între timp am descoperit fotografia de mai jos, publicată în catalogul „Incursiuni dacice în spațiul virtual”, Editura Only One, 2016 (p. 247, fig. 24). Nu se spune de unde provine, cine a făcut-o și în ce an. Foarte probabil a fost făcută imediat după restaurarea monumentului.