Cine a distrus templele de la Sarmizegetusa Regia?
La o astfel de întrebare mulți ar fi tentanți probabil să răspundă: comuniștii! E adevărat, s-au luat unele decizii nu tocmai fericite în proiectul de restaurare din 1980 de la Sarmizegetusa Regia, însă nu despre asta e vorba aici. Templele din capitala dacilor au fost distruse în anul 106 d.Hr. și pentru toată lumea a fost clar că romanii au zdrobit cu barosul și dalta fiecare piatră pe care au întâlnit-o în zona sacră. De fapt, nu chiar pentru toată lumea…
Încă de la primele cercetări s-a observat că templele de la Sarmizegetusa Regia au suferit distrugeri intenționate, meticuloase, pentru că toate elementele din piatră care erau la suprafață în momentul cuceririi prezintă lovituri puternice, iar cele mai multe piese au fost lovite de mai multe ori, din mai multe unghiuri.
Orice vizitator al cetății poate observa, dacă se uită cu atenție, că toți stâlpișorii perimetrali și toate bazele de coloane sunt lovite (nu și plintele, care se aflau sub pământ pe atunci). Cele două cercuri de piatră de la templul mare circular, pilaștrii de la cele două temple mici de andezit, cei de la templul mic circular, până și „soarele de andezit” este lovit, iar barosul a nimerit uneori chiar două „raze” simultan. În total, câteva sute de piese lovite cu insistență și răbdare.
Urme de lovituri pe „soarele de andezit”
Evident, se pune întrebarea de ce ar fi făcut romanii așa ceva, ei, care erau toleranți cu religiile celor cuceriți și care aveau tot interesul să îi atragă de partea lor pe zeii acelora. Ba mai mult, această clementia le era impusă soldaților romani, care erau aspru pedepsiți în cazul în care profanau locurile sacre ale dușmanilor lor. Au existat și excepții, desigur, determinate de circumstanțe speciale. Au fost apoi unii care au spus că de fapt nici nu sunt chiar așa de rare excepțiile acestea și că ce s-a întâmplat în Dacia nu e cu totul neobișnunit.
Aceștia aduc ca analogie ce au făcut romanii la Cartagina, Corint, Numantia, Ierusalim sau Palmyra. E drept că situația de la Sarmizegetusa Regia nu seamănă cu nici una dintre cele de mai sus, dar sigur au avut romanii un motiv: ba că dacii făceau sacrificii umane, ba că religia lor și templele le-au alimentat curajul în luptă, ba că au încălcat tratatul de pace, ba că așa a vrut Traian ș.a.
Oricare ar fi fost motivul distrugerii templelor, autorii nu puteau fi decât romanii, spun toți cei care s-au ocupat de acest subiect. A existat o singură excepție: profesorul Valeriu Sîrbu, care a fost contrariat de absența aproape totală a inventarului acestor temple. De ce nu s-a găsit mai nimic în ele? O asemenea situție nu se putea explica, zice V. Sîrbu, decât prin golirea templelor înainte de venirea romanilor. Dacii au luat toate valorile și le-au ascuns în locuri greu accesibile. Și nu doar că au golit templele, dar le-au și distrus, cu mâna lor, pentru a nu le lăsa să ajungă în mânile dușmanilor. Ipoteza a fost lansată în 2006, dar nu a avut ecouri.
Am reluat recent împreună cu dl Sîrbu acest scenariu, cu argumente noi. Am arătat că analogiile invocate nu sunt convingătoare: episodul cu Cartagina s-a petrecut demult, în sec. II î.Hr., iar soldaților chiar li s-a interzis să se atingă de obiectele sacre; la Corint romanii au cruțat templui lui Poseidon și au sprijinit ulterior restaurarea lui; Numantia a fost incendiată chiar de locuitorii ei, ca să nu ajungă în mâinile romanilor; revolta evreilor s-a petrecut într-o provincie a Imperiului Roman, iar nesupunerea acestora și refuzul de a practica cultul imperial s-au soldat cu distrugerea templului din Ierusalim; la Palmyra e vorba tot de suprimarea unei revolte în imperiu, iar distrugerea templului lui Bel a fost urmată de o reconstruire a acestuia. Seamănă vreuna dintre situațiile acestea cu ce s-a întâmplat la Sarmizegetusa Regia? A existat o furie sau obsesie romană, să o numim delenda Sarmizegetusa, de tipul celei catoniene cu privire la Cartagina?
Poate doar Numantia să fie o analogie bună, însă nu în sensul în care s-a prezentat până acum, pentru că numantinii nu doar și-au dat foc la cetate, dar s-au și sinucis prin otrăvire sau cu sabia: un comportament pe care îl mai găsim și la alte populații care au refuzat să își plece gâtul în fața dușmanului. După asediul Ierusalimului, Masada a căzut în mânile romanilor doar după ce locuitorii ei i-au dat foc și s-au sinucis în masă. În timpul celui de-al doilea război punic, locuitorii din Astapa au dat foc orașului, au pus pe foc toate obiectele de valoare și s-au sinucis, ca să nu cadă în mânile romanilor. Licienii din Xanthos au făcut ceva similar de două ori: prima dată în timpuri mai vechi, în vremea confruntărilor cu perșii, când, fiind total depășiți de numărul dușmanilor, și-au dat foc la cetate cu toată populația necombatantă în interior, iar cei rămași s-au aruncat într-un atac sinucigaș. A doua oară s-a întâmplat în vremea războaielor civile romane, când Brutus a asediat orașul Xanthos. Chiar dacă și analogiile acestea sunt din epoci diferite, toate vorbesc despre aceeași pshiologie a unor „barbari” care nu au acceptat să ajungă în mânile dușmanilor.
Ce s-a întâmplat la Sarmizegetusa Regia? Probabil nu vom afla niciodată adevărul complet. Putem însă face scenarii, în baza datelor arheologice, a surselor literare antice și a reprezentărilor de pe Columna lui Traian. Noi suntem de părere că dacii și-au distrus ei înșiși templele și au dat foc zonei sacre. Scena incendierii unor clădiri importante este suprinsă pe columnă, și chiar dacă acele clădiri nu arată cum ne-am aștepta noi, e remarcabil că sunt șapte, dintre care cinci rectangulare și două circulare, adică exact câte și cum erau la Sarmizegetusa Regia în momentul cuceririi. Au observat și alții acest lucru, dar au zis așa: da, pare să fie reprezentată chiar incendierea zonei sacre, dar romanii au pus-o pe seama dacilor când au făcut columna, pentru că le-a fost rușine să recunoască faptul că ei înșiși au comis o asemenea grozăvie. Dar nu era mai simplu să ignore complet episodul, dacă le-a fost rușine de el?
De ce nu arată cele șapte clădiri așa cum ne-am așteptat noi? Probabil pentru că scena a fost gravată după o descriere (poate după jurnalul împăratului Traian), iar romanii când au ajuns acolo au găsit doar ruinele fumegânde ale acelor clădiri și nu au putut spune mare lucru despre cum au arătat.
Columna lui Traian. Dacii își incendiază templele
Suprastructurile din lemn au fost incendiate, iar părțile din piatră au fost zdrobite. Nu vandalizate, cum ne-am aștepta să procedeze un dușman, care ar lovi cu furie la întâmplare, pe unde apucă, ci izbite sistematic, meticulos, piatră cu piatră, colț cu colț. În total, peste 700 de piese din piatră sparte și câteva mii de lovituri aplicate. Un efort uriaș, pe care dacii ar fi avut motive să îl depună, însă ar fi fost ilogic pentru soldații care au cucerit cetatea.
Distrugerea templelor de către dacii înșiși se poate traduce ca un act de desacralizare, de anulare a caracterului sacru al acelor clădiri și în special al acelor îngrădituri perimetrale alcătuite din stâlpișori de piatră, care probabil marcau teritoriul consacrat zeilor. Un tragic act final, care să împiedice profanarea, inevitabila pătrundere a cuceritorilor într-un spațiu probabil destinat doar preoților Sarmizegetusei. O despărțire de zei, care s-au întors în cerurile lor.
Scena de pe columnă cu incendierea clădirilor trebuie privită și în relație cu scenele care înfățișează sinucideri ale dacilor, împreună cu care formează o succesiune plauzibilă de evenimente. Nu e vorba doar de celebra sinucidere a regelui Decebal, ci și de alte sinucideri (sau ucideri la cerere), despre care se vorbește mai puțin.
Nu doar Decebal s-a sinucis. Sursa foto: http://www.trajans-column.org/
La acestea se adaugă și dramatica scenă în care se împarte un lichid important dintr-un vas. Aceasta a fost interpretată multă vreme ca o sinucidere prin otrăvire a unui grup de daci, dar în ultimul timp s-a spus că e vorba de împărțirea ultimelor rezerve de apă. Totuși, la Sarmizegetusa sunt multe surse de apă (izvoare, cisterne), este o zonă montană, în care plouă mult, iar dramatismul scenei pledează mai degrabă pentru prima interpretare. Sursele antice spun că dacii nu se temeau de moarte, deci nu ar trebui să ne surprindă astfel de gesturi.
Columna lui Traian. Împărțirea unui lichid (vital sau mortal?)
Probabil că romanii, când au ajuns în zona sacră, nu au mai găsit nimic în picioare: doar temple prăbușite, fumegânde, și trupurile chircite ale celor ce și-au ales singuri destinația finală, asemenea celor de la Massada, Xanthos, Numantia, Astapa și cine știe câte alte locuri care nu au vrut să ajungă vii în mâinile cuceritorilor.
Sfârșitul Sarmizegetusei este departe de a fi deslușit de către arheologi. De altfel, nici începutul acesteia nu e clar. Și nici mijlocul. Nu știm mare lucru despre acest extraordinar sit, pentru că nu se publică mare lucru. Încă nu există o monografie a sitului. Se sapă de o sută de ani, dar rezultatele nu se fac publice, decât arareori câte un firicel subțire. Prin urmare, orice informație nou publicată poate schimba istoria acestui loc și inclusiv povestea sfârșitului cetății.
Articolul, care conține mai multe argumente și detalii, poate fi citit aici (în engleză): Valeriu Sîrbu, Aurora Pețan, Who destroyed the Dacian temples? Some considerations about Sarmizegetusa Regia, the capital of the Dacian Kingdom
Volumul în care a fost publicat (și în care puteți găsi mai multe articole despre epoca dacică) se poate comanda aici: Valeriu Sîrbu, Aurora Pețan (eds), Temples and Cult Places from the Second Iron Age in Europe, Editura Dacica, Alun, 2020, 352 p.
Cuprinsul cărții poate fi consultat aici.
Despre cum a fost descoperită Sarmizegetusa Regia după aproape două milenii de uitare, am scris aici.
