Țara Dacilor: Piatra Craivii

Văzută din goana mașinii, cu coada ochiului, Piatra Craivii te seduce timp de câteva minute lungi când ieși din Alba Iulia spre Teiuș: un profil de spinare potolită împerecheată cu o coastă abruptă ce răsare din nervura de calcar a Trascăului. Aceeași siluetă aparte o caut mereu cu privirea când urc pe Muncel, dealul de deasupra Sarmizegetusei Regia, de unde se văd mai toate cetățile dacilor pe o rază de vreo sută de kilometri în zborul uliului. Am privit-o multă vreme de departe și mi-a bântuit închipuirile până am ajuns să calc cu tălpile pe creasta în care dacii și-au săpat odinioară Apoulonul.

Craiva Veche

Am întâlnit până acum mai multe așezări părăsite și cred că fiecare sat moare în felul lui. Chiar dacă natura se înstăpânește până la urmă peste tot locul lăsat pustiu, chiar dacă după zeci, apoi sute de ani, totul dispare, fiecare loc abandonat intră în uitare într-un chip anume.

Undeva în comuna Cricău, în județul Alba, umbra satului Craiva Veche încă mai veghează asupra Pietrei Craivii, pe care s-a aflat cândva o cetate dacică. Satul a fost distrus parțial de o alunecare de teren acum o jumătate de veac și locuitorii săi s-au mutat mai spre vale. Casele lor s-au prăpădit, iar astăzi se mai văd doar garduri de piatră năpădite de buruieni, câte un cadru de ușă singuratic și scări care duc spre cer. Numai biserica mai are ziduri în picioare, iar pe sub hățișuri se mai pot zări fântâni părăsite sau beciuri în care odinioară se odihneau butoaiele cu vestitul vin al Bucerdei.

Peste urma acestui sat părăsit de oameni, dar înstăpânit de păsări și de jivinele pădurii, și-a așternut într-o zi vatra un om. Iar de atunci, satul a început să capete iar viață.

Călăuza

Era o zi rece de martie, când omul a venit în Craiva cea uitată, a dat ochii roată și și-a găsit locul. Și-a construit aproape de biserică o căsuță din lemn și un mic atelier de fierărie, s-a împrietenit întâi cu corbii, lupii și cerbii, apoi cu oamenii din satul nou. Se ocupă de fierărie antică, fabrică arme dacice, reînvie un meșteșug și un loc. Vorbește cu animalele, cunoaște toate ierburile de leac, știe unde își are cuib fiecare pereche de zburătoare și e convins că rostul fiecăruia dintre noi este să lase în urmă lumea puțin mai bună decât a găsit-o. Îl cheamă Emanuel Bezeriță, dar își spune Komakiza. El a fost călăuza mea la Piatra Craivii.

Piatra Craivii

Satul vechi se află la vreo 4 kilometri de Piatra Craivii. E zi de toamnă târzie, cu creste limpezi și cețuri coborâte pe văi. Drumul până la spinarea de piatră îți spune o parte din povestea acelui loc: tot peisajul este dominat cu fală de această stâncă izolată, în piatra căreia a fost zidită o cetate. Toate văile, dealurile, drumurile, potecile, izvoarele gravitează în jurul său și i se supun.

Vârful are altitudinea maximă de 1078 m, o formă foarte particulară și fără îndoială a fost un reper vizual timp de milenii. De altfel, urmele de locuire datează din eneolitic și se întind până dincolo de Evul Mediu. Stânca este tăiată în mai multe locuri, pe pantele mai domoale, unde au fost amenajate câteva terase. Pe partea ei cea mai înaltă se află un mic platou, „acropola”.

Pășunile și izvoarele din jurul crestei țin în viață câteva stâne. Urcușul nu este ușor, dar e accesibil unui turist hotărât. Masivul e înconjurat de prăpăstii pe trei laturi, așa că ești obligat să urci dinspre sud, pe panta mai domoală, care în trecut a fost fortificată. Nu sunt puțini cei care rămân la poale, prea înspăimântați sau prea lenevoși pentru întâlnirea cu înălțimile.

Komakiza saltă ușor peste pietre, înaintea mea, fără să se uite în urmă. Se preface indiferent, dar știu că ciulește urechile să audă unde calc și se uită cu coada ochiului să se asigure că aterizez în siguranță de fiecare dată. Apoi, pare să aibă încredere în pasul meu, știe că iubesc înălțimile și dacii.

Castrul medieval

Primele cercetări arheologice s-au făcut prin 1960 și au vizat fortificația medievală de pe platoul superior, dar era deja bine documentată și o locuire dacică, atât prin diverse materiale găsite întâmplător, cât și prin blocurile de calcar „cu babe” folosite de săteni la temeliile caselor și șurilor. Locul fusese valorificat încă din perioada de tranziție la epoca bronzului (cultura Coțofeni) și bronzul mijlociu (culturile Wiettenberg și Otomani), apoi de daci (sec. II î.Hr. – I d.Hr.) și ulterior, după mai mult de un mileniu de pauză.

În a doua jumătate a sec. al XIII-lea pe „acropolă” a fost construită o fortificație, în parte cu elemente din vechea cetate dacică, ce avea să joace rolul de cetate regală. A purtat numele de „Cetatea Caprei” și a funcționat permanent până în secolul următor. La începutul sec. al XVI-lea locul era folosit ca ascunzătoare de haiduci și a continuat să fie utilizat, sporadic, ca loc de refugiu de populațiile din apropiere, până în sec. al XVII-lea. O groapă cu mai multe schelete decapitate s-a găsit pe acropolă, depunând mărturie pentru un teribil masacru din care nu au scăpat nici femeile și copiii, datorat oamenilor lui Basta, în vremea de după după asasinarea lui Mihai Viteazul.

Apoulonul dacilor

Dar ce mă interesa pe mine era, desigur, cetatea dacilor. Semne ale existenței unei fortificații dacice în apropiere sunt vizibile încă din satul vechi: în zidul bisericii se află încastrate blocuri din calcar cu „babe”, care provin fără nici o îndoială dintr-un zid de tip „murus dacicus”.

Fortificația dacică a fost dezvelită de arheologi, atâta câtă a mai rămas din ea în urma alunecărilor și a intervențiilor ulterioare, însă eu nu i-am dibuit resturile pe platoul plin de vegetație. Incinta avea 67 x 36 m, zidurile o grosime de cca 3 m, iar tehnica de construcție era asemănătoare cu cea a fortărețelor din Munții Orăștiei. Există și o particularitate, dictată probabil de condițiile dificile impuse de teren: blocurile orizontale alternează cu stâlpi verticali din piatră, care dau o mai mare stabilitate pereților.

Cele mai spectaculoase amenajări sunt însă terasele, care îți atrag imediat privirea: semicirculare, tăiate direct în stâncă, sunt adevărate „balcoane” suspendate. Tăieturile, aproape chirurgicale, s-au păstrat neatinse până azi.

Pe unele dintre terase, dacii și-au amenajat temple rectangulare, ale căror coloane din lemn se sprijineau pe plinte de piatră. Cercetările recente, începute în 2005 sub coordonarea arheologilor Vasile Moga și Cristinel Plantos, au scos la iveală mai multe construcții de cult, însă, ca mai peste tot, lipsa fondurilor a dus la întreruperea săpăturilor. Poate că anii care vin vor fi mai buni și mai darnici cu cetatea de la Piatra Craivii.

Foarte mare e bogăția de piese de tot felul găsite aici, semn al unui trai îmbelșugat: de la ceramică pictată la importuri de tot felul, de la unelte și arme la piese de harnașament, podoabe și monede.

Povestea cetății încă se scrie. A fost precedată de o locuire dacică ce merge înapoi în timp până în cea de-a doua jumătate a sec. al II î.Hr., într-o vreme în care Sarmizegetusa Regia încă nu exista. Fortificația a apărut însă abia un secol mai târziu, când probabil o căpetenie s-a înstăpânit pe acel punct strategic ce domina Valea Mureșului. Apogeul dezvoltării sale se situează în sec. I î.Hr., iar finalul ei se datorează războaielor cu romanii. Totuși, unele construcții, cum este de pildă templul de pe terasa a V-a, își încetează existența mai devreme cu un secol.

Este destul de certă identificarea acestei cetăți cu anticul Apoulon pomenit de Ptolemaios. Coordonatele oferite de geograf se potrivesc și nu e deloc o întâmplare că stânca se vede din Alba Iulia: orașul roman Apulum, construit la doar 20 km de Piatra Craivii, avea să preia numele fostei cetăți dacice. Se zice că puternicul centru al apulilor ar fi fost cel mai prestigios din afara Munților Orăștiei.

Komakiza vorbește mult. Are un mod tainic de a comunica cu tot ce e în jurul lui, dar unul obositor, pentru mine, de a comunica cu oamenii. Îi place să vorbească, să cânte, să fluiere, nu lasă descoperită nici o clipă de tăcere. Nu spune nimic fără rost, tot ce îmi povestește e interesant și cu miez, iar vocea lui are o rezonanță aparte, răsună profund pe înălțime și între stânci. Îl pot asculta ore în șir, dar am nevoie și de clipe de liniște pentru a auzi locul și cetatea.

Poveștile locului

Ca în jurul oricărei cetăți bătrâne, legendele au crescut și peste Piatra Craivii. Se spune că aici și-ar fi găsit Decebal ultimul refugiu și aici ar fi rămas capul acestuia, după sinucidere. Moartea regelui este însă disputată de mai multe locuri: aceleași legende circulă și în jurul cetății Piatra Roșie, unde Poiana Omului joacă rolul de ultim refugiu, la fel se povestește și în preajma Cetății Zânelor de la Covasna. Dovezi nu avem, doar povești, iar capul ultimului rege știm că a ajuns la Roma.

Desigur că o asemenea cetate, ridicată în vârf de stâncă, nu putea fi decât opera unor „uriași”. Aceiași uriași despre care localnicii povestesc și în zona cetăților din Munții Orăștiei, dar și în multe alte părți unde ruinele unor construcții monumentale au stârnit uimire și au ațîțat imaginația.

Ca orice fortăreață care se respectă, și Piatra Craivii are o poveste despre un tunel misterios, care leagă un puț din cetate cu un altul din Cricău. Astfel de puțuri și tuneluri sunt imaginate și la Piatra Roșie, Căpâlna, Sarmizegetusa Regia sau în alte părți.

Bineînțeles, nu puteau lipsi poveștile despre comori fabuloase, la care oamenii pot avea acces doar o dată la șapte ani, când stânca se deschide pentru scurt timp. Și despre oameni lacomi, înghițiți de stânci, ale căror vaiete se aud uneori din pântecul pietrei…

Epilog

Fiecare cetate dacică are personalitatea ei. Jocurile de imagini care mi se țes în minte când pășesc printre ruine construiesc, de fiecare dată, un profil  al cetății, care se transformă câte puțin la fiecare nouă vizită. Piatra Craivii este pentru mine un loc sălbatic și mândru. Un loc neliniștitor și dominator. Poteca îngustă de pe creastă, acropola înghesuită, amețitoare și bătută de vânturi, prăpăstiile teribile, priveliștea văii Mureșului și a crestelor înzăpezite ale Făgărașului – nimic care să îmi dea sentimentul de liniște și protecție pe care îl am la Piatra Roșie. Cred însă că pentru Komakiza este locul potrivit. Magician al focului, îmblânzitor al fierului, făuritor de arme și luptător aprig, și-a găsit cetatea-pereche.

Am plecat de la el cu o traistă de nuci de Craiva și o bucată de brânză de capră. Mă gândesc uneori la el ca la fratele meu dac de peste Mureș. Sper că și-a terminat acoperișul la colibă, că are lemne de foc și că omătul nu îi îngroapă micul atelier. Avem multe în comun – fiecare câte o cetate de vegheat și câte o pustietate de îmblânzit. Și știm amândoi că fiarele pădurii mai lesne se lasă supuse decât pustiul omului.

_______________

Cei care doresc să afle mai multe despre această cetate, pot consulta bibliografia pe care am compilat-o aici.