Scris de Aurora la 23 Gerar 2010

Se stie din marturii demne de toata credinta ca poporul daco-getilor era bine întemeiat si cu stravechi traditii. Era puternic si temut chiar de cel mai mare imperiu de pe vremea aceea. Sa ne amintim ca ceva mai înainte, dupa cum scrie Plutarh în ale sale Vieti Paralele, regii persani pastrau printre comorile extraordinare apa din Dunare, ca semn de respect si teama fata de stramosii nostri. În ce priveste Lupoaica de pe Cele Sapte Coline, ea a tremurat pîna-n maduva de spaima vânturilor rele venite dinspre „Scitia”. Împarati faimosi au platit getilor tribut. De ce am admite, deci, ca un popor asa de puternic ar fi putut fi nimicit, sau pur si simplu „evacuat” din patria lui ca un cârd de pascatori vremelnici? E o întrebare pusa si de minti pricepute. Dac-am fi asa de putini si slabi, cum de am rezistat atâta timp presiunii legiunilor? Ar mai fi trebuit sa mâie Roma asupra noastra celebra cavalerie din Mauretania si cavaleria germana? Ar mai fi trebuit sa înghesuie pe cerul Daciei acvile pân’ la întunecarea soarelui? Pastorii nostri nu s-au urnit din loc. Ei nu-si puteau lua în spinari muntii natali si nici vaile apelor în desaga! Îsi parasesc vatra vremelnica oaspetii sau cei în permanenta cautare de mai bine. Desigur ca la anul 270 e.n., si din Dacia au fugit oameni, cum au fugit, fug si de pretutindeni fugi-vor la nevoie, avutii, „nobilii”, negutatorii si toti cei ce n-au radacini înfipte adânc in tara. Si apoi sa fi ramas doar câteva zeci de cuvinte din limba unui popor stravechi, statornic pe aceste locuri cu mult înainte de zorii Bronzului? Partasii disparitiei noastre de pe arie au fost si sunt cel putin rauvoitori. Am fost acuzati ca nu am prea avea acte în regula pentru anumiti secoli de traire în casa noastra. E doar o aparenta – apartinând timpului când arheologia si istoria în genere se aflau în scadere. E adevarat ca n-am prea avut când dura edificii de piatra durabila si nici când bate monezi de metal etern. Am stat în creierii muntilor, în tot timpul secolilor contestati, si ne-am scutit de spulber în fata neamurilor apucate de vântoasele migrarii. Au putrezit demult-demult casutele noastre de lemn atât de putin traitor.

Pe târlele noastre din secolii pusi la îndoiala au crescut codri.

Ceea ce n-au putut pune la îndoiala nici rauvoitorii e unitatea nationala a popoprului român, fondul unitar spiritual – sunt martore radacinile noastre înfipte în timp nu numai pâna la geti, ci pâna-n maduva umanitatii. Secolii contestati se afla aici, la buna pastrare, sub picioarele noastre, în tezaurul pamântului. Poate tot în acest generos tezaur, care pastreaza cheile de la comorile lui Cresus, se va fi aflând si „taina” uitarii limbii strabunilor într-un timp, vai, cu totul prea scurt – abia doua vieti lungi de om…

Eusebiu Camilar, cuvânt înainte la Ovidiu. Epistole din exil, EPL 1966

Raft: Ce citesc atunci când nu vreau sa citesc nimic
Vorbe de soi: eusebiu camilar