Pont du Gard. Marea poveste a apei

Dimineață de decembrie în autogara din Avignon. Un autobuz de țară, eu, o studentă japoneză dezorientată și un cuplu de mexicani pensionari, toți cu destinația Pont du Gard. Duminica autobuzele sunt rare, iar dacă nu ai mașină, nu prea ai cum să ajungi la acest sit UNESCO. Călătoria e agreabilă, satele provensale sunt o încântare, dar spectacolul se termină brusc când ești „debarcat” într-un giratoriu din mijlocul unei pustietăți.

Ne-am grupat toți patru, ne-am zgâit pe telefoane la o hartă online și am luat-o la picior. Nu e mult de mers până la muzeul sitului, vreo 10-15 minute. Acolo ne-a întâmpinat o garnizoană a legiunii X Gemina, care vorbea într-o limbă necunoscută :-)). Odată intrați în muzeu, ne-a înghițit o gaură neagră și ne-am împrăștiat.

Pont du Gard este o bucată din apeductul roman al orașului Nemausis (Nîmes). Din poze, părea un pod peste un pârâiaș, pe care mă gândeam că îl pot vizita în jumătate de oră – ce ai putea face mai mult de atât lângă un pod? Așa că am început cu muzeul, mai ales că apeductul nu se zărea la orizont ca să mă seducă.

Muzeul Pont du Gard a fost conceput de o franțuzoiacă genială. Aș putea scrie două zile despre acest muzeu, din care am ieșit cu greu după aproape patru ore și doar pentru că se întuneca și voiam să văd totuși ciotul ăla de apeduct.

Îmi plac expozițiile-poveste mult mai mult decât expozițiile-obiecte, oricât de spectaculoase ar fi acestea din urmă. La Pont du Gard există o expoziție permanentă dedicată apei (cred că apeductul e doar un pretext) și una temporară dedicată focului.

Spațiu au avut destul, suficient cât franțuzoiaca și echipa ei să reconstituie, la dimensiuni reale, o bucată din cariera de calcar din care s-a extras piatra pentru apeduct, cu tot cu utilajele și mașinăriile folosite, apoi niște bucăți de apeduct, tot la scară reală, ca să pricepi cum s-a construit, plus o bucată de tunel în curs de executare. Totul asezonat cu zeci de filme și înregistrări, reconstituiri și desene, schițe și fotografii. Am stat să le văd/ascult/privesc pe toate: de la un documentar despre cercetările arheologice în carieră, până la un experiment cu un pietrar, care a desprins un bloc și l-a fasonat cu mijloace din Antichitate, de la un film de animație cu romanii construind apeductul, până la înregistrări cu specialiști care îți povestesc diverse lucruri despre marele șantier de acum două milenii. Pe lângă toate astea, piese semnificative, unelte folosite, panouri cu povești, zgomote de fundal, lumini și umbre.

 

Totuși, povestea apeductului nu începe în cariera de piatră, ci de la primele surse antice care îl menționează (pe care le poți auzi în sectorul cu înregistrări sub formă de teatru radiofonic), continuă cu toate etapele proiectării (de la instrumente de măsurat și unități de măsură la modalități de stabilire a traseului și la organizarea șantierului), cu execuția, care presupune iar filme, filmulețe, experimente, explicații, povești, unelte, panouri, apoi funcționarea sa în Antichitate (adică toate componentele, de la captarea izvorului până ce apa ajungea în casele oamenilor sau în clădirile publice), etapele prin care a trecut, până a fost abandonat (istorie citită inclusiv în straturile de depuneri de pe canalul apeductului, care îți spun când apa era curată și când izvorul și apeductul nu mai era întreținut), redescoperirea și reutilizarea lui, valorificarea sa în literatură, desene, gravuri și fotografii de epocă, primele demersuri pentru protejarea monumentului, cercetările arheologice, protejarea și punerea lui în valoare până azi, când a devenit sit UNESCO.

Ce mi s-a părut absolut remarcabil la acest muzeu a fost coerența poveștii: în ciuda numeroaselor informații, furnizate în diverse forme, totul curge logic, pasionant, fără să te obosească.

N-au lipsit deliciile și binefacerile apei la romani: băi, terme, grădini, fântâni, reprezentări în artă, mituri, zei, igiena etc., inclusiv cu reproduceri la dimensiuni reale ale unor încăperi de baie romană, unele întregi, altele secționate, ca să poți vedea ce înseamnă hypocaustum, plus niște latrine, o fântână publică cu țevăraie cu tot, replici după mozaicuri și o mie de alte chestii. N-am terminat. Machete ale tuturor segmentelor apeductului, filme, reconstituiri și panouri despre apeductele romane, o hartă cu toate apeductele, grafice cu cele mai lungi, cele mai înalte, cele mai nu știu cum, pe epoci, secole, provincii.

Nu poți târî atât copilul după tine? Nici o problemă, există o Ludotecă pe un etaj întreg, unde copilul poate să afle, prin joacă, o mulțime de lucruri despre antichitatea romană.

Nu mai zic nimic despre expoziția cu focul. Zic doar că am ieșit târziu din muzeu, gândindu-mă că după așa experiență aproape că nu mă mai entuziasma să văd un picior de pod. M-am dus totuși spre monument, pe o alee frumos aranjată pe malul râului Gard, rumegând în gând ce reținusem despre apeduct.

Apeductul a fost construit la mijlocul sec. I î.Hr. pentru a transporta apă în Nemausus (Nîmes), pe o distanță de peste 50 km. Pont du Gard este doar o mică bucățică din el, foarte bine păstrată. Este cel mai înalt apeduct din Imperiul Roman – 48,8 m – și are trei rânduri de arce. 30.000 de metri cubi de apă erau transportați zilnic spre gospodăriile celor din oraș. Construcția lui a durat 15 ani, cu cca 1000 de lucrători. A încetat să mai fie îngrijit în sec. al IV-lea d.Hr. și e posibil să fi funcționat încă două secole. Depunerile datorate lipsei de întreținere au pus capăt funcționării lui. Pont du Gard s-a păstrat foarte bine de-a lungul secolelor pentru că a fost folosit ca pod peste râu și a fost bine întreținut. A devenit o destinație turistică încă din sec. al XVIII-lea și a fost renovat de mai multe ori în secolele următoare. A fost inclus în Lista Patrimoniului Mondial în 1985.

La un moment dat a apărut în zare el, maiestuosul, Pont du Gard, în lumina dinaintea asfințitului. Și atunci am priceput  că situl nu constă doar în acea bucată de pod, ci în întreg peisajul și că îmi mai trebuia o zi, sau măcar jumătate.

Apeductul se poate parcurge pe un drum amenajat pe arcele de jos. Se mai poate vedea pe dedesubt, de pe țărmurile calcaroase ale râului. Apoi există trasee amenajate pe ambele maluri, cu puncte de belvedere, așa încât să vezi tot peisajul în care se încadrează monumentul. Și dacă te mai țin picioarele, există trasee către alte bucăți ale apeductului, către cariera din care s-a extras piatra și către alte puncte.

Construcția e impresionantă, peisajul asemenea. Până s-a întunecat, am reușit să mă învârt puțin prin zonă, cu pas iute. Am urcat la un punct de belvedere, am  văzut și canalul, de pe ultimul rând de arce, m-am băgat și sub pod, apoi l-am traversat uitându-mă chiorâș la nebunia de picioare și arce perfect păstrate. M-am întors la muzeu în jur de ora șase, cu gândul să beau o ciocolată caldă la cafeneaua lor, să mănânc ceva și să îmi cumpăr neapărat-neapărat o carte sau un DVD sau toate cărțile și DVD-urile posibile cu această poveste, spusă așa de fantastic. Era închis. Muzeul se închide mult mai repede decât parcul în care se află apeductul.

Situl are 165 de hectare și este vizitat anual de cca un milion de turiști. Muzeul și reamenajarea sitului au costat 32 de milioane de euro, iar lucrările au durat patru ani, între 1996 și 2000. Muzeul are o suprafață de 2500 mp.

Întreținerea sitului costă 7 milioane de euro anual. Jumătate din această sumă este asigurată de autoritățile locale, iar jumătate provine din încasări de bilete, suveniruri, restaurant, parcare. Impactul indirect este de cca 135 milioane euro (cheltuieli ale vizitatorilor în afara sitului) iar veniturile din taxe sunt estimate la 21,5 milioane euro. 

Se lăsa un frig sâcâitor, iar eu mai aveam aproape două ore până la unicul autobuz din acea jumătate de zi, care mă putea duce înapoi la Avignon. M-am dus în stație, în giratoriul pustiu, sperând să văd o licărire de la vreo crâșmă prin zonă: nimic. Nici măcar un magazinaș, o terasă, nimic. În stație, doar cei doi mexicani zgribuliți. Japoneza dispăruse. Poate se plictisise și luase un taxi înapoi. Am împărțit o ciocolată și am povestit: ei despre Mexic, eu despre România. „Ce se poate vizita în România?” Aaa, multe, păi stai să vezi… Și așa a trecut timpul.

Cât pe ce să aplaudăm când a apărut autobuzul (sânge latin, deh). În interior, doar vreo doi provensali adormiți, plus o japoneză dezorientată. Se rătăcise în sit după lăsarea întunericului și a mers pe jos vreo 3 km, până a ajuns în satul vecin, de unde a luat autobuzul. Nu era mare lucru, ea tocmai venise din Africa, unde probabil tot îngerii păzitori ai turistului zăpăcit au ajutat-o.

Mexicanii plecau a doua zi la Paris, eu trebuia să ajung în aceeași seară la Marsilia. Am urcat în trenul de mare viteză cu un sandviș și o carte despre Vercingetorix, întrebându-mă, inevitabil, cum ar fi dacă am avea și în România un asfel de muzeu și o astfel de punere în valoare a unui sit.

Pentru cine e pasionat de arhitectura antică, o zi la Pont du Gard e prea puțin. Apoi, e obligatoriu să vizitezi și orașul Nîmes, ca să înțelegi toată povestea. Oricum, pentru mine rămâne unul dintre cele mai extraordinare situri din câte am vizitat, atât datorită monumentului în sine, cât mai ales felului în care este pus în valoare. Iar meritul este în mare măsură al celor care au știut să îi spună povestea.

Data vizitei: decembrie 2019.

Situl are un excepțional plan de gestiune, aici.

Site-ul oficial: https://pontdugard.fr/en