Aphrodisias. Timp, oameni, zei
Ochiul lui Ara
A fost odată ca niciodată un tânăr armean născut în Turcia, care a iubit oamenii așa de mult, încât a vrut să-i nemurească prin fotografie. Îi plăcea să suprindă cu aparatul frumusețea și suferința umană, iar pentru el, un loc sau un monument istoric nu își avea sensul în absența oamenilor care să îi dea viață.
Ara Güler
Ara Güler avea 30 de ani când a ajuns la inaugurarea barajului Kemer din provincia Aydın, într-o zi de sfârșit de septembrie a anului 1958. Fusese trimis de autorități să facă poze cu momentul festiv – o misiune destul de plicticoasă pentru el. A fotografiat și a plecat împreună cu șoferul său, înainte să se lase înserarea. Drumul era lung, iar de undeva din străfundurile mileniilor o șoaptă i-a îndreptat pe o scurtătură. Noua cale s-a dovedit înșelătoare, iar cei doi s-au rătăcit. Era în vremurile când încă te puteai rătăci în cel mai fericit mod, fără să fii salvat de GPS.
Se înserase deja când cei doi au zărit în depărtare o luminiță palidă: o cafenea sătească. În Geyre oamenii păreau să ducă același trai modest ca toți turcii de prin satele acelor vremi. Ceva îi făcea totuși speciali. „A fost cea mai ciudată experiență din viața mea”, avea să povestească Ara mai târziu.
Geyre, 1958
În cafenea nu existau mese. În mijlocul încăperii se afla un imens capitel de marmură, pe care sătenii jucau table. Uluit, Ara a ieșit și a aruncat o privire prin sat: nimerise într-un loc incredibil, într-un sat care crescuse din ruinele unui splendid oraș al Antichității.
A doua zi dimineața a fotografiat cât a putut de mult, până i s-au terminat rolele. Pretutindeni erau bucăți de istorie încrustate în viața de zi cu zi a unui sat sărman: coloane de marmură care sprijineau pridvoare de case, sarcofage bogat împodobile în care oamenii își presau strugurii, banchete din piatră provenind de la un teatru antic, pe care sătenii stăteau tolăniți la soare, culturi de varză și bostani între ruinele unei agora, copii, capre și oi ducându-și veacul între resturile unui templu închinat odinioară celei mai frumoase zeițe, măgari și cai alergând pe străzile pavate ale anticului oraș.
Un tablou halucinant, în care trecutul și prezentul fuzionaseră, în care timpul fusese suspendat.
Câteva dintre fotografiile lui Ara:
Plânsul Afroditei
Ara a căutat informații despre acel loc, însă nu a putut afla mare lucru. Știa doar că acolo fusese orașul antic Aphrodisias și că un inginer de căi ferate făcuse niște săpături pe la începutul secolului. A trimis fotografiile la guvern și autoritățile locale. „Plânsul Aphrodisiei” s-a numit reportajul său, pentru că așa simțea el, că vechiul oraș îl chemase și voia să se facă auzit prin fotografiile lui. Însă nimeni nu a reacționat. Dezamăgit că în Turcia nu găsise pe nimeni interesat de această descoperire, a trimis fotografiile în SUA, la revista Times. Din acel moment, povestea a căpătat faimă mondială.
Iubirea lui Kenan
Când ai un tată diplomat, Fortuna îți zâmbește mai des. Kenan Erim s-a școlit în Elveția și a ajuns profesor de arheologie și studii clasice la New York University. Ara îi arată și lui fotografiile, fapt care l-a determinat să se ducă imediat la Geyre. Momentul în care a ajuns în satul cu ruine a constituit cea mai mare cotitură a vieții lui. A făcut rost de fonduri de la universitatea sa, iar în 1961 a început cercetările. În același an, satul a fost mutat câțiva kilometri mai departe, pentru ca plânsul Aphrodisiei să înceteze, iar strălucitoarele sale monumente să fie scoase la iveală.
Kenan Erim
Kenan și-a dedicat tot restul vieții Aphrodisiei. A desfășurat cercetări timp de 30 de ani și a murit subit în 1990, la vârsta de 61 de ani, în urma unui atac de cord. A fost îngropat la intrarea în sit, „la sânul iubitei sale”, cum îi plăcea să își numească situl, fiind prima persoană din Turcia căreia i s-a permis să fie înmormântată într-un sit antic.
Universitatea americană a continuat cercetările și lucrările de conservare, iar începând cu anul 1995, s-a implicat și univeristatea din Oxford.
Orașul Afroditei
Aphrodisias era în Antichitate capitala Cariei, o provincie din sud-vestul Asiei Mici, vestită pentru sanctuarul său dedicat zeiței Afrodita și pentru școala sa de sculptură în marmură. Orașul a înflorit în perioada elenistică și romană, iar în perioada bizantină a purtat numele de Stavropolis. A fost puternic afectat de două cutremure, unul în sec. IV d.Hr., iar celălalt trei secole mai târziu. După cel din urmă nu și-a mai revenit niciodată.
S-a dezvoltat abia sub Augustus și a strălucit în primele secole d.Hr., mai cu seamă datorită carierei de piatră din apropiere și a școlii sale de sculptură. Calitatea marmurei a făcut ca atelierele de sculptură să producă un număr impresionant de inscripții, dintre care peste 2000 au fost identificate până acum.
Tetrapylon-ul de la intrarea în templul Afroditei
Cercetările au scos la iveală faptul că impresionantul program de construcție din centrul civic al orașului a fost inițiat și în mare parte finanțat de un anume Caius Iulius Zoilos, născut în Aphrodisias, sclav al lui Caius Iulius Caesar, dar care a fost eliberat de Octavian. Întors în orașul său natal ca om liber, Zoilos a reușit să aducă orașul de partea lui Octavian în lupta sa împotriva lui Marc Antoniu. Ca urmare, Octavian a acordat orașului favouri sub forma privilegiilor financiare care au permis orașului să prospere.
Templul Afroditei
Oameni și zei
Situl s-a transformat fantastic de mult după ce Kenan l-a „adoptat”. Casele au fost demolate și s-au păstrat doar câteva clădiri, renovate și folosite de administrația sitului. S-au făcut restaurări spectaculoase, favorizate de conservarea aproape integrală a materialului arhitectonic.
Stadium-ul. 270×60 m și 30.000 de locuri
Sebasteion
Am ajus în Aphrodisias în toamana lui 2017, la doar două luni după ce situl a fost inclus în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Am găsit acolo un sit cu multe superlative, deși puțin cunoscut de turiști. Deține cel mai bine conservat stadion al Antichității, un sebasteion bogat ornamentat, băi cu ziduri colosale rămase în picioare până azi, un templu al Afroditei cu o splendidă poartă (tetrapylon) restaurată în 1990, o agora cu bazin, un teatru, odeon și multe altele.
Muzeul sitului
Am văzut multe echipe la lucru (arheologi, restauratori, îngrijitori, muncitori de tot felul). Atmosfera sitului este greu de descris și imposibil de surpins în fotografii: alei pietruite, miros de migdale, leandri înfloriți, rodii coapte, pisici, flori, cafenele umbrite, un havuz, un peisaj montan superb și un minunat muzeu de sit.
Și ce mi s-a părut semnificativ, liste cu sponsori afișate la vedere. Mulți sponsori. Muuulți.
Afrodisia vieții
Ara a fost martorul transormării acelui loc și al dispariției unui mod de viață în care traiul de zi cu zi se afla în strânsă simbioză cu istoria. Satul Geyre a fost relocat la 2 km depărtare, casele din sit au fost dărâmate, iar locul a devenit atracție turistică și sit arheologic. Afrodisia vieții, cum o numea el (Aphrodisias of life) a dispărut și a fost înlocuită de Afrodisia istoriei. Scopul lui Ara a fost acela de a documenta schimbarea și, deși a fost mereu un entuziast susținător al cercetării și punerii în valoare a sitului, din interviurile lui reiese nostalgia pentru o lume apusă în care timpul se scurgea după alte legi. O lume vie, atemporală, pierdută. Un altfel de plâns al Afroditei.
Afrodisia vieții fotografiată de Ara în 1958
