Țara Dacilor: Bănița

Enigmatic și năpăstuit – așa aș caracteriza situl de pe Dealul Bolii, de lângă Bănița, unde acum două milenii se afla o cetate dacică. Enigmatic, pentru că ruinele sale sunt atât de greu de identificat și descifrat, încât trebuie să rătăcești mult prin râpele și pe coastele dealului ca să recompui imaginea cetății ce în vremea dacilor străjuia Valea Jiului. Năpăstuit, pentru că, deși este considerat patrimoniu al întregii umanități, este cel mai ignorat și neglijat monument UNESCO (cel puțin) din Europa, ajuns într-un stadiu avansat de degradare.

Manuscrisul pierdut

În secolul al XIX-lea se știa deja că pe acel vârf stâncos, numit Dealul Cetății sau Dealul Bolii (nu, nu are legătură cu boala, ci cu un proprietar de pământuri pe nume Bolea), se aflau ruine antice. Primele (și singurele) cercetări arheologice s-au desfășurat însă abia în 1960-1961, sub conducerea arheologului devean Octavian Floca. Accesul foarte dificil nu l-a împiedicat să caute să dezlege tainele cetății. Informațiile obținute în urma săpăturilor le-a reunit într-o monografie, al cărei manuscris l-a predat înainte de Revoluție Editurii Minerva, așa cum rezultă dintr-o autobiografie pe care cu generozitate mi-a pus-o la dispoziție nepoata acestuia, arhitecta Monica Floca. Cartea nu a mai apărut, iar manuscrisul s-a pierdut. După evenimentele din 1989, Editura Minerva s-a privatizat, iar despre arhiva vechii edituri nu se mai știe nimic. Am stat de vorbă acum vreo șapte ani cu reprezentanții editurii și nu au putut să-mi spună nimic despre vechea arhivă. Am sperat să găsesc o copie a manuscrisului între documentele lui Octavian Floca, aflate în posesia nepoatei sale, dar nu am avut noroc. A apucat să publice doar un mic rezumat în 1966, un capitol de carte însoțit de câteva prețioase fotografii. Încă mai sper că, printr-o minune, volumul cu cercetările de la cetatea Bănița va fi găsit și publicat. Până atunci, încerc să deslușesc povestea cetății din ceea ce se mai vede la fața locului și din puținul publicat.

O cetate „urbană”

Nici o altă cetate dacică, din câte am vizitat eu, nu este atât de asaltată de „civilizație” cum e cea de la Bănița. Situat la doar 6 km de orașul Petroșani, prins ca într-un clește între drumul național DN66 și calea ferată care leagă Simeria de Petroșani, dealul cetății este poluat la poale de gunoaie, de construcții dărăpănate, aparținând unei colonii de muncitori, de zgomotele șoselei și ale trenurilor, iar pe terasele sale inferioare sunt aruncate materiale de construcție de la șantierele din zonă. Odată ajuns sus, pe acropolă, te aștepți să contempli în liniște crestele Parângului, care ți se deschid privirii, însă vuietul lumii din vale se aude și mai puternic: șuieratul trenurilor, claxoane, forfotă, toate se amplifică parcă la înălțime.

De altfel, tristețile au început încă din sec. al XIX-lea, când calea ferată a tăiat și distrus mare parte a așezării civile dacice de la poalele cetății. Se zice că numeroase blocuri din construcțiile dacice, căzute sau aruncate de sus, au fost folosite la terasamentul căii ferate și la picioarele podului, ba chiar și la pereții tunelului.

În ciuda poveștilor care circulă cu insistență cu privire la refolosirea materialului dacic, nu cred că au fost numeroase blocurile de calcar utilizate la amenajările și construcțiile moderne. Este posibil să existe blocuri în terasamentul căii ferate, însă podul și tunelul nu au astfel de material. Calcarul folosit la picioarele podului este unul foarte dur, roșiatic, în vreme ce calcarul folosit de daci în cetate este unul moale, granulos, ușor de prelucrat și nerezistent la umezeală permanentă. În plus, construcțiile dacice cu blocuri sunt puține, din pricina terenului extrem de dificil, iar cantitatea de piatră folosită nu a fost foarte mare.

Trebuie să ne imaginăm că și în Antichitate cetatea era în miezul „traficului” de pe Valea Jiului, spre deosebire de alte cetăți mai izolate, și avea rolul de a supraveghea accesul peste munți spre capitală. Doar convoaiele de care au fost înlocuite de șuieratul trenului…

Dealul fără poteci

Dealul este izolat de restul munților din jur, semeț, impresionant, teribil de amețitor, cu pante foarte abrupte. Acropola cetății se află la altitudinea de 904 m. Puțini sunt cei care se încumetă astăzi să îl urce.

Drumul până la o cetate dacică, oricare ar fi ea, este parte din experiența întâlnirii cu cetatea. Trebuie să mergi pe jos o vreme, cât se poate de mult, să privești locul de departe, să te apropii de el încet, să îi dai târcoale pe toate părțile, să vezi cum se dau la o parte dealurile în jurul lui, cum se țes potecile și cum se scurg pâraiele din calea lui. Căci dacii din zona asta mereu au ales vârfuri singuratice și mândre pentru a-și clădi cetățile pe ele, dar care sunt legate și protejate de peisaj în felurite moduri.

E drept, în afara unui indicator, nu găsești nimic. Nici un panou cu informații, nici un plan al cetății, nici măcar un indiciu pe unde trebuie să o iei spre cetate, pe ce parte trebuie să escaladezi dealul. Trebuie să te informezi bine înainte, dacă nu te duci cu cineva care cunoaște locul.

Am mers pe calea ferată, străbătând cheile Băniței, salutând cu un ecou peștera Bolii și pârâul care  iese din peșteră și se varsă liniștit în apa Băniței chiar la poalele cetății. Mă uimesc de fiecare dată pereții teribili de stâncă, ce nu se domolesc decât spre pod, unde poți începe urcarea pe deal. Priveliștea intervențiilor moderne – a stâncilor dinamitate și a teraselor distruse – te pregătește pentru istoria acestei cetăți.

Urcușul este dificil, sălbatic, lipsit de orice potecă amenajată, cu rătăciri, hățișuri și prăpăstii. Un deal fără poteci, sau poate cu poteci pierdute, ascunse, care se arată doar când și când, și doar unora. Niște semne făcute cu vopsea roșie pe copaci sau pietre te pot ajuta să nu nimerești într-o râpă. Prima oară când am urcat pe dealul Bolii, acum mai mulți ani, am urmat „marcajul”. Cei care au făcut aceste semne au căutat un traseu în zig-zag, care să te poată duce relativ în siguranță pe vârful stâncii, dar fără să țină deloc seama de amplasarea ruinelor. Așa că am ratat cam tot ce era de văzut din vechea cetate. Nu știam ce mă așteaptă acolo, nu mai știam pe nimeni care să fi urcat pe Bănița, nu mă așteptam să nu existe nici un panou cu planul cetății sau cu câteva informații minimale.

Am zărit în treacăt cocoașa zidului medieval, însă marcajul te duce deasupra lui, iar dacă nu ieși din „traseu”, nu îi vezi paramentul. Am văzut blocuri dacice cu „babe”, împrăștiate peste tot, fără să îmi dau seama de unde au căzut. Am văzut câteva terase artificiale, ici și colo șanțuri rămase în urma săpăturilor din anii ’60, dar nu am priceput mare lucru. De altfel, urcușul este atât de solicitant (mai ales dacă mergi pe vreme umedă, cum m-am dus eu), iar hățișul vegetației atât de dens, chiar și după ce pică frunza, încât nu prea îți mai poți concentra atenția să dibuiești ruinele ascunse. Asta când urci prima oară și nu ai la dispoziție o zi întreagă.

Fortificația medievală

A doua oară știam traseul, mă documentasem înainte din puținul de informații publicate și m-am dus cu planul cetății la mine.

Versantul nord este mai blând decât celelalte, iar escaladarea pe acolo se face. Din acest motiv, este și singurul fortificat. Nu putem vorbi de o incintă mai mare (sau două), ca la Blidaru sau Piatra Roșie, ci doar de ziduri și valuri ridicate în coasta dealului, care barează accesul spre vârf, unde se află principalele amenajări.

Prima „centură” întâlnită în cale este una târzie, medievală: un zid din piatră locală spartă, legată cu mortar, în care se află prinse și blocuri din vechea fortificație dacică. Zidul are cca 60 m lungime și o grosime mai mică de un metru. Înălțimea sa ajunge până la 1,5 m.

Zidul închidea complet versantul de nord și, parțial, pe cel de nord-est al dealului, legându-se într-un capăt de un perete de stâncă, iar la celălalt oprindu-se în marginea unei râpe inaccesibile. Avea, se pare, turnuri de lemn la ambele capete, iar în marginea sa estică au fost identificate câteva plinte de piatră, de la un templu dacic. Fortificația a fost considerată inițial de epocă dacică, dar apoi, cercetându-se materialele din jurul ei, s-a lămurit că e vorba de o reocupare a dealului cândva prin sec. XIII-XIV. Templul dacic s-a dovedit a fi amplasat, deloc surprinzător, în afara zidurilor dacice, care se află situate mai sus.

Dacii agățați de munți

Mai sus de zidul medieval și paralel cu acesta se află cea de-a doua centură: un zid construit din blocuri fasonate, în tehnica „murus dacicus”, întâlnită și la alte cetăți. De data aceasta este vorba în mod evident de un zid de epocă dacică. Lungimea lui era de peste 115 m, iar grosimea de 2 m. Pe segmentul său estic a fost dublat de un val de piatră și pământ, care e posibil să fi aparținut unei epoci mai târzii, neprecizate. Acest zid închidea de fapt vârful dealului, cetatea propriu-zisă, unde se aflau cele mai importante amenajări, dispuse pe câteva terase. La capătul estic al zidului se afla o intrare monumentală, cu trepte și balustrade din piatră.

Poarta era o minunăție când a fost dezvelită, la începutul anilor ’60. Treptele de piatră erau bine conservate, balustradele arătoase, zidul era vizibil bine în dreptul porții, pe o înălțime de cel puțin trei rânduri de blocuri. Astăzi nu a mai rămas mare lucru din poartă: totuși, câteva bucăți de lespezi din scara de piatră încă se mai văd, la fel și resturi din cele două balustrade și din capătul zidului.

Am căutat zidul dacic de fiecare dată când am fost pe Bănița: nu l-am găsit niciodată. Mi s-a părut că îi dibuiesc urma prin hățișuri, pornind de la poartă înspre vest, dar numai pentru că știam că trebuie să fie acolo. Blocuri sunt împrăștiate multe pe versant, dar pe traseul zidului invizibil nu le-am văzut. M-am încăpățânat să-i identific traseul, dar versantul este foarte abrupt. Asta ar explica și dispariția zidului: înfipt într-o coastă cu înclinația de 60 de grade (!), zidul, odată dezvelit, nu a mai rămas în picioare. Nici eu nu prea puteam rămâne în picioare pe acel povârniș, așa că nu i-am mai căutat pricină zidului…

„Dacii agățați de munți”, iată o expresie care se potrivește perfect pentru Bănița. Acolo, pe acel vârf neprietenos, protejate de zidul înfipt în deal, se aflau cel puțin cinci amenajări: trei terase în trepte, care se succed de la est la vest, pe creasta dealului, și alte două amenajări mai jos de acestea, pe versantul nordic.

Prima terasă este și cea mai mare de dincolo de zid. Se află situată chiar în fața intrării, în capătul estic al crestei. Nu s-au găsit urme de construcții masive pe ea.

Terasa centrală a fost închisă pe cele patru laturi de un zid din blocuri fasonate și adăpostea, în mijloc, o construcție dreptunghiulară, din lemn, despre care se presupune că aparținea șefului cetății. Zidul avea doar 1,40 m grosime, iar curtea rezultată avea 22 x 17 m. Pe laturile de vest și sud ale terasei au fost tăiate canale de scurgere în stâncă, ce aveau probabil rolul de a colecta apa ce se scurgea de pe acoperișul clădirii.

Acropola cetății se află în marginea vestică a crestei și beneficiază de o poziție excepțională, cu vizibilitate la distanțe mari. Acolo, stânca a fost nivelată și, spun arheologii, spațiul rezultat a fost închis pe toate părțile cu un zid din piatră fasonată, deși spre sud stânca era aproape verticală. Dar poate tocmai de aceea era necesar un spațiu complet protejat, pentru siguranța celor ce trăiau, la modul propriu, pe marginea prăpastiei.

Prin 2008, în stânca nivelată a acropolei a fost fixată o cruce în memoria celor 12 mineri morți în urma unei explozii în mina de la Petrila. Ulterior crucea a fost dată jos, pentru că nu acolo era locul ei cel mai potrivit, pe un monument UNESCO.

Astăzi acolo mai flutură un steag zdrențuit, singurul semn că cineva a mai ajuns pe creastă în ultimii ani.

Ceva mai jos de aceste trei terase, înainte de a ajunge pe creastă, se află o altă terasă, situată între „reședința nobilului” și acropolă. Aceasta a fost închisă, se pare, doar pe trei părți, cu un zid foarte îngust, de 0,80 cm, alcătuit din mici blocuri de calcar. În mijlocul ei s-au găsit patru gropi de mari dimensiuni, săpate în stâncă, în care probabil se aflau parii unei construcții de lemn.

Cea de-a cincea amenajare este așa-numita „platformă de luptă”, tăiată în stâncă în partea de nord-vest a crestei, mai jos de acropolă. Are o lungime de 18 m și, spune Octavian Floca, era mărginită de un zid. Nu sunt sigură că am identificat-o corect pe teren.

Pe scurt, cetatea avea un zid care închidea partea de sus a dealului, o intrare monumentală din piatră, câteva terase răspândite pe creasta dealului, pe care se aflau construcții sau alte amenajări, și un templu, situat în afara zidului. Spre poalele dealului există alte câteva terase, mai întinse, care aparțin locuirii civile.

Deși arheologii insistă asupra caracterului militar al Băniței, artefactele găsite aici arată o viață civilă înfloritoare: pe lângă ceramică, obiecte din fier și bronz, s-au descoperit tipare din lut sau gresie, utilizate într-un atelier de prelucrarea bronzului.

Poveștile

Îmi fac potecă prin zăpada grea, neatinsă, de pe calea ferată abandonată. Bănița în decembrie e seducătoare. Un localnic mă strigă din urmă. Locuiește pe un deal din apropiere și vine de la serviciu spre casă. Mă vede temerară, înaintând spre cetate, așa că se decide că trebuie să îmi spună poveștile locului. Nu m-a lăsat să îl fotografiez și nu l-am întrebat cum îl cheamă.

Gândul comorilor mereu i-a vrăjit și le-a luat mințile localnicilor, dar și unora veniți mai de departe. Nu, nu s-a auzit de aur la Bănița. De argint, da. De flăcări uriașe pe deal, de asemenea. Braconajul a fost în floare și aici după 1990. Cine să păzească cetatea? Dar adevăratul mister al locului îl reprezintă peșterile și grotele. Peștera Bolii, care are o ieșire spre cetate, și prin gura căreia se vede dealul cetății, sigur a fost folosită de daci. Și peștera Gina, care e mai încolo. Gina, am auzit bine? Da, Gina… El, omul locului, a verificat tot.

Îmi arată, printre copaci, o coastă ceva mai blândă ce se desprinde din creasta sălbatică și se scurge spre vale: acolo, acum câteva decenii, a găsit o poartă metalică ferecată, prinsă în stâncă. Așa de veche și de ruginită, că nu putea fi decât de pe vremea dacilor, povestește omul. Într-o zi au venit unii și au scos-o, dar el nu s-a mai dus să vadă ce era dincolo de poartă. Eu am îndoieli că era de pe vremea dacilor, dar nu vreau să îi stric povestea. Fiecare cetate cu tainele ei…

Sfârșitul

Am citit de nenumărate ori interpretarea istorică dată acestei cetăți: Bănița ar fi fost construită în vremea lui Burebista și și-ar fi încheiat existența în 106. Așezarea civilă pare să fie mai veche, situație pe care o întâlnim și la alte cetăți. Rolul cetății ar fi fost acela de a împiedica accesul romanilor dinspre valea Dunării, peste Carpați, spre Sarmizegetusa Regia. Eu nu îmi dau seama cum ar fi putut-o face. Pe acel colț de stâncă încăpea o mână de oșteni, poate alte câteva sute pe terasele inferioare. Cu siguranță de acolo se putea supraveghea orice mișcare pe distanțe mari. Foarte probabil Bănița a jucat un rol și în controlul rutelor comerciale peste munți. La fel ca celelalte cetăți, a constituit sediul unui nobil. Dar despre rolul ei în oprirea uriașei armate romane, nu m-aș pronunța. Sfârșitul cetății a venit probabil în urma unei încercuiri din partea romanilor, care i-au tăiat orice posibilitate de aprovizionare.Rămân o mulțime de enigme. Cum au putut transporta dacii blocurile de piatră pe acei versanți amețitori? Cum au reușit să clădească zidurile pe un teren atât de înclinat? Cât am reușit să recompunem, oare, din ceea ce a fost, cândva, această cetate? Este posibil ca săpăturile din 1960-1961 să nu fi scos la suprafață decât o parte din elementele cetății, iar viitorul – un viitor pe care nu știu cine îl va mai prinde, probabil că eu nu – ne va aduce surprize.

Singurătatea Băniței

Locuiesc la o oră și jumătate depărtare de Bănița. Revin, din când în când, în această cetate, cu aceeași bucurie amestecată cu tristețe. E bine că e inaccesibilă și puțini stricători de istorie urcă pe ea. E rău că e inaccesibilă și puțini iubitori de istorie o pot ajuta. E bine că fagii încă mai țin, cu rădăcinile lor, ultimele resturi de ziduri. E rău că hățișurile și ploile rod cetatea an de an.

Nu cred că există multe cazuri în lume în care un monument UNESCO să fie complet abandonat, să nu aibă cale de acces amenajată, să prezinte un pericol real pentru cei care încearcă să escaladeze dealul pentru a ajunge la ruine, să nu aibă nici un fel de informații la fața locului, să nu intereseze pe arheologi, pe primar, Ministerul Culturii, Consiliul Județean, pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni… Dacă la Piatra Roșie mai există un îngrijitor plătit de muzeul din Deva, dacă la Costești-Blidaru și Cetățuie mai sunt în apropiere localnici care cosesc terenurile, Bănița este a nimănui.

Singurătatea Băniței este așa de diferită de singurătea Apoulonului… Piatra Craivii are o solitudine maiestuoasă, o sălbăticie distinsă. Cetatea Bănița este asemenea unui orășean de condiție bună, cu relații internaționale, cu diplome, titluri și acreditări, care stă în mijlocul mulțimii părăsit, singur și trist.

______________

Bibliografie despre cetatea Bănița AICI.