Ale cui sunt Cetățile dacice din patrimoniul UNESCO?
Iată o întrebare care, în orice țară normală din lumea asta, nu ar trebui să treacă prin mintea nimănui, cu atât mai puțin să fie formulată, dezbătută ani la rând și să rămână și fără un răspuns până la ora asta. Numai la noi e posibil să se discute, la nivel înalt, ale cui sunt niște monumente UNESCO, în ciuda faptului că legea a lămurit acest lucru de multă vreme.
Cetățile dacice din Munții Orăștiei au dubla calitate de monumente istorice și situri arheologice. Ca monumente, sunt încadrate în clasa A (de importanță națională) și incluse în patrimoniul umanității (UNESCO), între cele mai importante 1000 monumente de pe planeta asta. Ca situri arheologice, sunt considerate, în bloc, sit prioritar, de importanță națională, unul dintre cele 10 stabilite prin lege. Ca obiective culturale, sunt considerate, tot prin lege, obiective speciale, pentru care s-au instituit măsuri speciale de protecție și care trebuie păzite de MAI, fără plată. Și tot pentru că sunt atât de importante, legea prevede posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Conform legii 213/1998, Anexa 1, I, nr. 27, monumentele și siturile arheologice sunt proprietate publică a statului. Deci și cetățile dacice sunt proprietate publică a statului. În mod normal, statul trebuia, de multă vreme, să le înscrie în inventarul centralizat al bunurilor din proprietatea sa publică, iar Ministerul Culturii să le aibă astfel în administrare. Nefiind inventariate, ministerul nu are ce administra. E o chestiune pur birocratică.
Nu are rost să mă refer la ce s-a discutat acum 5, 10 sau 15 ani pe această temă, o să prezint doar cele mai recente poziții oficiale. De ce nu au fost înscrise până acuma în acest inventar? Pentru că Ministerul Culturii susține că aceste situri au o situație juridică complicată: suprapun o arie naturală protejată, sunt în interiorul unui parc natural, terenurile au diverse regimuri de proprietate (unele sunt proprietate a primăriilor, altele proprietate privată, altele sunt în composesorat), iar la toate astea se adaugă pădurile, care acoperă parte din siturile de la Sarmizegetusa Regia și Piatra Roșie, și care sunt administrate de Romsilva. Pe scurt, Ministerul Culturii susține că înscrierea în inventarul centralizat se face în baza unor documente/dovezi clare care să ateste că cetățile sunt proprietatea statului, iar aceste documente nu există.
Răspunsul acesta a fost dat în 2014 de către Ministerul Culturii Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice care, la rândul lui, a primit o solicitare de inventariere a cetăților din partea Prefectul Hunedoarei. Prefectul a promovat un proiect de Hotărâre de Guvern prin care cetățile să fie inventariate, să intre în administrarea Ministerului Culturii, iar ministerul să transfere administrarea către Consiliul Județean Hunedoara, așa cum, de altfel se procedase și cu Sarmizegetusa Regia în 2012. Era singura cale prin care administrarea celorlalte cetăți putea fi transferată la județ.
După ce Ministerul Culturii a dat răspunsul cu pricina, a mai existat o intervenție a deputatului Bogdan Țâmpău, care arăta că răspunsul ministerului nu e corect argumentat și insista să se reia analizarea solicitării Prefectului. I-a răspuns Victor Ponta, la acea vreme (și) ministru intermar la Cultură, cu aceleași argumente: situație juridică complicată, lipsă dovezi că cetățile sunt proprietatea statului etc.
E posibil ca pentru multă lume (inclusiv la nivel ministerial) să nu fie deloc clar că un sit arheologic nu echivalează cu terenul în care acesta se află. Situl și terenul sunt două realități juridice diferite, chiar dacă în plan fizic se suprapun sau chiar se identifică unul cu celălalt. Situl arheologic se definește printr-un ansamblu de vestigii situate pe sau în sol (în cazul de față). Din păcate, nu există o definiție explicită a sitului arheologic, legislația ocupându-se doar de definirea patrimoniului arheologic și a zonelor arheologice, care sunt realități mai complexe și pot include și terenuri. Totuși, prevederile legale fac permanent distincție între sit și terenul în care acesta se află: OG 43/2000 vorbește de vestigii arheologice și de terenul în care acestea se află, de patrimoniu arheologic și de terenul în care prezența acestui patrimoniu a fost evidențiată. Evident că un arheolog va spune că nu poți izola intervenția umană asupra solului de solul însuși, care este parte integrantă a complexului respectiv. Da, dar repet, una este situl definit din punct de vedere științific și alta este situl definit din punct de vedere juridic. Aici este dificultatea de înțelegere: situl (adică ansamblul vestigiilor) este proprietatea statului, chiar dacă terenul este proprietatea primăriei sau proprietate privată, chiar dacă pe el crește o pădure administrată de Romsilva, chiar dacă se află într-o arie naturală protejată sau într-un parc. Situația poate fi deranjantă pentru proprietarul terenului, dar dacă regimul de proprietate asupra terenului poate încurca demersurile legate de siturile/monumentele UNESCO, așa cum am arătat mai sus, legea favorizează exproprierea.
Pe de altă parte, aceste cetăți sunt și monumente istorice, deci aceeași literă a legii garantează că sunt proprietate publică a statului și ar trebui inventariate fără nici o discuție cu privire la terenuri, așa cum o construcție oarecare și terenul de sub ea constituie două imobile distincte. Nu complică cu nimic situația faptul că aceste monumente nu se află exclusiv deasupra solului, așa cum și o clădire oarecare poate să nu se afle exclusiv la suprafața solului.
Aș putea crede că cei din minister au dificultăți în a interpreta legislația ori nu își dau interesul să găsească soluții pentru a rezolva situația acestor monumente. Nu e chiar așa de greu să clarifici situația juridică a acestor monumente, sau, pur și simplu, să faci exproprierile necesare, pentru a nu mai exista nici un fel de probleme. La fel, aș putea crede că o fac intenționat, pentru a nu transfera județului cetățile. Ceea ce e josnic. Dacă nu vor să le transfere, nu sunt obligați să o facă și pot argumenta un refuz la modul serios și în temeiul legii. Pentru mine e irelevant care dintre cele două versiuni e cea reală. Important este că Statul Român încalcă Convenția UNESCO cu privire la protecția patrimoniului cultural și refuză să aplice propriile legi, lăsând de izbeliște aceste monumente.
E totuși interesant de remarcat că pentru Sarmizegetusa Regia s-a putut aplica legea, parțial. Spun „parțial” pentru că HG 1237/2012, prin care se făcea transferul de administrare de la MC la CJ, prevedea 2 lucruri (chiar 3), care ar fi trebuit să fie succesive în timp: 1. înscrierea monumentului în inventarul centralizat și în administrarea MC și 2. transferul administrării de la MC la CJ. Totuși, înscrierea în inventar presupunea o evaluare a monumentului, pentru care HG acorda timp. Adică se admitea ca monumentul să fie preluat în administrare de CJ de la MC fără să fie înscris în inventar, cu condiția să se facă înscrierea după preluare. Nu se spune la cât timp după. Au trecut 3 ani de atunci și monumentul nu a fost înscris în inventar, deci, teoretic, nu avea cum să fie administrat de MC, ca să poată fi transferat spre CJ. Adică actuala Administrație administrează un monument care nu există „în acte”. Mai mult, HG prevede că dacă nu se îndeplinește condiția inventarierii, monumentul revine în administrarea Ministerului Culturii. În paranteză fie spus, scamatoria făcută în acea HG, cu inventarierea după transferul administrării, nu este foarte legală, e ca și cum ai face o tranzacție cu un imobil neintabulat.
Prefectul Hunedoarei invoca modelul de transfer din cazul Sarmizegetusei, care ar putea fi aplicat și la celelalte cetăți UNESCO din județ. Numai că totul depinde de acea inventariere, care nu se face și nu se face. Nici pentru cetatea deja transferată în administrarea CJ, nici pentru celelalte. Practic, Statul Român refuză înscrierea în inventar a unor monumente/situri arheologice care se află, prin lege, în proprietatea sa publică, și împiedică, astfel, administrarea lor, cu consecințe grave asupra acestor monumente.
Este adevărat că paza cetăților trebuia asigurată gratuit de MAI, tot conform legii, încă din 2001, indiferent dacă cetățile aveau sau nu administrator. Așa încât dacă cineva este responsabil de braconajele din cetăți, de cantitățile uriașe de piese sustrase, de costurile mari pe care Statul Român le-a suportat pentru răscumpărarea unora dintre obiectele braconate, acel vinovat este însuși Ministerul de Interne.
De asemenea, e adevărat că se putea ține sub control lăstărișul în aceste cetăți și în lipsa unui administrator. Există angajați ai Muzeului din Deva care se ocupă de întreținerea cetăților, care ar fi putut fi ajutați, prin acțiuni anuale, de către primării, de către Parc sau alte organisme locale.
Dar administrare reală nu înseamnă curățenie și pază care, iată, sunt în grija altora. Înseamnă implementarea unui Plan de gestiune și protecție și accesarea de fonduri pentru conservare, restaurare și punere în valoare, lucruri care nu se pot face decât dacă statul binevoiește să inventarieze cetățile și să reglementeze administrarea lor.
În concluzie, Cetățile dacice din patrimoniul UNESCO sunt, prin lege, proprietate publică a Statului Român, care însă nu vrea în ruptul capului să recunoască asta…
