Templul mare circular de la Sarmizegetusa Regia

Cel mai misterios monument al Sarmizegetusei Regia, templul mare circular, a fost recent supus unor lucrări de înlocuire a stâlpilor de lemn care au constituit, în ultimele decenii, imaginea-simbol a sitului. Stâlpii anteriori fuseseră amplasați în anul 1980, dar au putrezit între timp, iar locul lor a fost luat de alții, nou-nouți, în octombrie 2017. Rezultatul a dat naștere la multe discuții, iar reacțiile probabil vor continua.

Ce știm, de fapt, despre acest monument și ce anume a îndreptățit această intervenție asupra sa?

Descoperirea și cercetarea monumentului

Marele cerc dublu de piatră a atras atenția celor ce au ajuns la ruinele din munți încă la începutul sec. al XIX-lea. Fiscul austriac, care a desfășurat săpături timp de mai multe luni în anii 1803-1804 la Grădiștea Muncelului, consemnează în rapoartele sale existența acestui ciudat monument, despre care se credea că este o „biserică”. Cărturarii și pasionații care l-au văzut și cercetat pe parcursul acelui secol au crezut că este vorba de o arenă, de un circus. Începutul sec. XX a venit cu noi interpretări, apoi cu cercetări sistematice. Vasile Pârvan credea că este un monument funerar, iar D.M. Teodorescu este cel dintâi care îl cercetează sistematic și presupune că este un sanctuar solar. În 1950 și 1951 monumentul este dezvelit aproape complet de echipa lui Constantin Daicoviciu. Alte cercetări se fac în 1980, în vederea restaurării sale.

Mai jos, câteva imagini cu aspectul acestei ruine pe parcursul sec. XX, înainte de restaurare.

Ce se știe despre templul mare circular

„Cercul” are diametrul de 29,40 m (măsurat la exterior) și ocupă mare parte a sectorului nordic al terasei XI. Structura este compusă din trei elemente concentrice: un dublu cerc perimetral, un cerc median și o elipsă centrală. Cercul dublu este alcătuit din piese de andezit: cel exterior are 104 blocuri de piatră, iar cel interior are 30 de grupuri a câte 6 +1 elemente, dintre care 6 sunt stâlpi verticali, iar al șaptelea este un bloc așezat orizontal, deci în total 210 elemente. Cercul median era alcătuit din stâlpi de lemn, care au putrezit între timp, dar ale căror urme au fost detectate de arheologi în pământ. C. Daicoviciu credea că au fost 68 de stâlpi, în vreme ce săpăturile din 1980 au arătat că erau 84. Cercul este întrerupt de patru praguri din piatră dispuse în cruce. Stâlpii erau adânciți în pământ la 1,30-1,45 m, la baza fiecăruia se afla câte un bloc de calcar, iar distanțele dintre ei erau neregulate, variind de la 14-15 cm la 40 cm. Elipsa centrală era alcătuită din 34 de stâlpi din lemn adânciți la 0,90-1 m și era întreruptă de două praguri din piatră. Nu se știe ce înălțime aveau stâlpii, dar s-a calculat că trebuie să fi avut cel puțin dublu față de partea adâncită în pământ, altfel nu s-ar fi justificat nevoia implantării acestora la o adâncime atât de mare și sprijinirea lor pe blocuri de piatră, care să preia din greutate și să prevină afundarea stâlpilor.

În majoritatea gropilor de stâlpi s-a găsit un număr mare de cuie, piroane și cârlige, unele având la capăt un inel (într-o singură groapă de stâlp s-au găsit, de exemplu, 23 de astfel de piese), care erau cu siguranță înfipte în acești stâlpi și de care se agăța ceva. De asemenea, s-au găsit cantități mari de lut, sub forma unor bucăți frumos lustruite, care se pare că îmbărcau stâlpii din lemn. Cu alte cuvinte, stâlpii nu erau vizibili, ci erau înglobați în pereți, constituind structura portantă a acestora. Existau așadar două încăperi concentrice cu pereți din lut, una circulară, mai mare, și una absidată, în interiorul celei circulare. Acoperișul, de formă conică, a avut învelitoare din șindrilă. Grosimea mare a stratului de cenușă rezultat în urma incendierii construcției arată că acolo a ars o cantitate enormă de lemn.

Alte elemente remarcabile identificate de arheologi: o vatră de foc amplasată între absidă și cercul median, în zona „călcâiului” potcoavei, o platformă pătrată de lespezi în afara cercului exterior și o a doua platformă, alungită, care susținea probabil intrarea în clădire, posibil acoperită cu țigle.

Ipoteza calendarului

Cea mai răspândită interpretare a acestei complexe structuri a fost, multă vreme, aceea a unui calendar. Datorită publicațiilor lui Hadrian Daicoviciu, care s-a preocupat mult să popularizeze rezultatele cercetărilor de la Sarmizegetusa Regia în anii ’70, această interpretare a făcut „carieră”. Multă lume este convinsă că acolo este vorba de un calendar extraordinar de precis, care are o eroare infimă și care oglindește cunoștințele foarte avansate de astronomie și matematică ale dacilor. Însă puțini știu cum s-au făcut acele calcule, câte „acrobații” s-au făcut pentru a se obține anumite cifre și că numărul stâlpilor luați în calcul s-a modificat dramatic după săpăturile din 1980, dând peste cap toate calculele. Ca urmare, astăzi arheologii evită să mai vorbească de un calendar, termenii folosiți fiind aceia de „sanctuar” sau „templu”.

Pentru o deplină lămurire a poveștii cu calendarul, iată cum s-au făcut calculele. S-a constatat că cercul exterior, cel de 104 blocuri, nu are nici o semnificație matematică sau calendaristică, așa că a fost lăsat deoparte. S-a apelat la cercul de 210 piese, grupate în 30 de seturi de câte 6+1. Totuși, nici acest număr nu corespundea nici unui model de an din antichitate și nu putea fi raportat la nimic. Atunci, s-au lăsat deoparte blocurile culcate și au fost luate în calcul doar cele verticale, adică cele 30 de grupuri de câte 6, în total 180 de piese. S-a susținut că este vorba de o „săptămână” dacică de 6 zile, iar cercul ar reprezenta o jumătate de an, anul având 360 de zile. Blocul culcat putea să folosească doar la delimitarea grupurilor de câte 6 stâlpi sau să le dubleze valoarea. Dacii ar fi avut, așadar, un an de 360 de zile, foarte imprecis în raport cu anul solar, care are 365,24219 zile. Acesta ar fi fost un an cu semnificații religioase și adânc ancorat în tradiție, la care dacii nu ar fi vrut să renunțe, însă ar fi acceptat să îi aducă corecții la un moment dat. Oricum, eroarea acumulată îi făcea să secere în plină iarnă calendaristică și să aibă zăpadă în mijlocul verii. Teoria acestei corecții îi aparține lui G. Charriere și a fost adoptată și propagată de Hadrian Daicoviciu.

Cum s-a făcut corecția? Stâlpii de lemn care formau inelul median, 68 la număr la data calculelor, ar fi reprezentat 68 de cicluri a câte 180 de zile, adică 34 de ani „dacici”. În aceste 68 de cicluri, eroarea acumulată era de 12.240 de zile față de timpul real. 34 de ani solari numără, în realitate, 12.418,23 zile. Prin urmare, la ficare 68 de cicluri, dacii mai adăugau unul, adică o jumătate de an dacic, pentru a-și alinia calendarul la anul solar, căci 69 de cicluri însemnau 12.420 de zile. Cu alte cuvinte, 69 de jumătăți de an dacic făceau aproximativ cât 68 de jumătăți de an solar. Toate aceste calcule se făceau prin marcarea de semene pe stâlpii de piatră și pe cei din lemn. Oricum, zice H. Daicoviciu, acest calendar nu a apucat să fie utilizat timp de 34 de ani, pentru că sanctuarul-calendar a fost construit cu puțină vreme înainte de cucerirea Sarmizegetusei Regia. Desigur, calculele erau mai vechi. Problema cu această corecție, care a vrut să aducă un presupus an dacic inexact la unul apropiat de anul tropic este aceea că numărul de 68 de stâlpi s-a dovedit a fi greșit: săpăturile din anul 1980 au scos la iveală 84 de gropi de stâlpi. Deci toată povestea cu calendarul s-a ruinat. Totuși, publicul continuă să fie convins că aceste calcule sunt foarte precise. Nu trebuie negată cu totul posibilitatea unor semnificații matematico-astronomice a pieselor din piatră, dar aceste calcule ar trebui reluate, iar includerea în formulă a stâlpilor din lemn trebuie foarte bine argumentată, câtă vreme, așa cum arată datele arheologice recente, aceștia erau mai numeroși decât se credea, erau amplasați la distanțe foarte variate unii de alții și, cel mai important, nu erau vizibili.

Mai trebuie adăugat că există cu siguranță unele semnificații astronomice, atâta vreme cât „vârful” absidei este orientat spre locul în care apune soarele la solstițiul de iarnă, moment critic în credințele multor popoare antice. Este momentul din an în care întunericul are cea mai mare „putere”, este noaptea cea mai lungă din an, iar diferitele ritualuri au menirea să ajute lumina să triumfe asupra întunericului, iar ziua să înceapă să crească din nou. Însă mai mult de atât nu se poate spune în momentul de față, fără riscul de a cădea în speculații.

Propuneri de reconstituire

S-au propus mai multe variante de reconstituire virtuală a acestei structuri, tributare modului în care s-au făcut interpretările. Cea mai popularizată a fost propunerea lui Hadrian Daicoviciu care, așa cum am arătat, vedea acolo doar o succesiune de stâlpi din lemn, fără pereți și acoperiș, al căror rol era acela de a corecta un presupus calendar inexact, reprezentat de cel de-al doilea cerc de pietre. El a ignorat o serie de date arheologice, care arătau cantități imense de arsură pe toată suprafața cercului și în afara lui, ce nu puteau proveni doar de la acei stâlpi, precum și faptul că adâncirea stâlpilor la aproape un metru și jumătate în pământ nu se putea explica dacă aceștia nu susțineau o structură grea. A ignorat de asemenea cantitatea mare de lut ce provenea din pereți, precum și numărul impresionant de piroane, cârlige și agățători care a existat în fiecare groapă de stâlp. A rezultat astfel o reconstituire care presupunea doar o înșiruire de stâlpi din lemn, cei din cercul exterior fiind mai înalți (cca 3 m), iar cei din absidă mai scunzi (1,50-2 m).

După cercetările din 1980, perspectiva s-a schimbat destul de mult. Urmele stâlpilor de lemn care susțineau întreaga structură, stratul gros de arsură de pe toată suprafața, rezultat din incendierea construcției, cantitățile mari de lut lustruit din alcătuirea pereților, numeroasele cuie, piroane și cârlige folosite atât la îmbinări, cât și pentru atârnarea anumitor obiecte (ofrande) pe pereți, analogiile cu alte construcții cu plan similar (templul circular de la Racoș, construcțiile de pe Rudele și Meleia ș.a.) toate au dus la aceeași concluzie: e vorba de o construcție cu pereți și acoperiș. Varianta lui Hadrian Daicoviciu a căzut în desuetudine și au apărut reconstituiri noi, aparținând unor arhitecți, arheologi și pasionați, iar astăzi este pe deplin acceptat că e vorba de o construcție acoperită. Fiind vorba de o structură de lemn, este greu de intuit cu precizie cum arăta aceasta, dar există destule elemente certe. Toate aceste propuneri presupun o clădire circulară cu două încăperi concentrice și acoperiș conic. Variațiile sunt de detaliu și privesc modul de iluminare a clădirii, organizarea pe verticală la interior sau existența unui pridvor acoperit. Esențial este de reținut că stâlpii de lemn reprezentau structura portantă a unor pereți din lut, erau dispuși la distanțe inegale și, foarte probabil, nu erau vizibili.

Restaurarea din 1980

Odată cu declanșarea amplelor cercetări arheologice din anii ’50 s-a ridicat și problema consolidării și conservării unora dintre structurile dezvelite. Lucrurile aveau să se miște însă încet, iar în 1971 Hadrian Daicoviciu încă făcea apeluri publice pentru  demararea de urgență a lucrărilor. Marele proiect ia contur abia spre sfârșitul anilor ’70, când a început pregătirea aniversării a „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent”, sub Burebista, care, după numărătoarea specialiștilor de atunci, trebuia să cadă în anul 1980. Imaginea lui Burebista era folosită de propaganda comunistă, care îl așeza pe Ceaușescu în rândul marilor personalități istorice, al căror șir începea cu regele dac. S-au alocat sume mari de bani pentru proiecte și manifestări de tot felul, de la emisiuni filatelice și cărți poștale, la medalii, cărți, spectacole artistice și demonstrații pe stadioane, sesiuni științifice, expoziții, dezveliri de monumente, ș.a. Între acestea au figurat și conservarea și restaurarea Sarmizegetusei Regia și turnarea filmului istoric „Burebista”, acesta din urmă având ca decor, între altele, și proaspăt restaurata zonă sacră a Sarmizegetusei.

Ca urmare, în 1979-1980 au avut loc lucrări ample, continuate cu mai mică anvergură și după anul aniversar, atât de consolidare, (au fost „betonate” terasele X și XI-sud) și hidrotehnice (s-au făcut drenuri și au fost amplasate cămine de beton), cât și de restaurare (au fost completate elementele lipsă de la unele monumente din zona sacră cu piese din similipiatră, ciment sau calcar de Podeni  – stâlpi perimetrali, plinte, o parte a „razelor” discului de andezit, segmente din canalul de scurgere, a fost refăcut zidul fortificației și înălțat în zona porților de est și de vest, a fost refăcut „drumul pavat”  – în realitate o scară de piatră, refăcută greșit în urma restaurării), s-au amenajat alei de vizitare etc. Cu această ocazie au fost amplasați și stâlpii din lemn de la templul mare circular, în baza unui proiect semnat de arhitectul Cristian Călinescu, în paralel cu completarea elementelor de piatră lipsă din cele două cercuri.

Înainte de 1980, pe teren se vedeau doar cele două inele din elemente de andezit. Soluția adoptată reflectă în mod evident ideea lui Hadrian Daicoviciu despre acest monument. Și nu este de mirare, câtă vreme el era, la acea vreme, șeful șantierului arheologic de la Sarmizegetusa Regia, el a conceput tema de proiectare și a avizat totul, din perspectivă științifică. Așadar, s-au amplasat stâlpi de lemn pe locul în care au existat cei din antichitate. Singura deosebire față de varianta lui de reconstituire, prezentată mai sus, este legată de înălțimea stâlpilor. H. Daicoviciu presupunea că stâlpii cercului exterior aveau toți 3 m, iar cei ai potcoavei 1,50-2 m. Arhitectul a propus înălțimi variabile, cuprinse între 3 m și 1,20, pentru a se sugera faptul că nu este cunoscută înălțimea exactă a acestora. A optat pentru stâlpi de 3 metri, care sugereau o înălțime plauzibilă în antichitate, și de 1,20 m, pentru a favoriza „citirea” monumentului la nivelul ochiului, plus stâlpi de înălțimi intermediare, care să facă trecerea între cele două extreme. A rezultat ceea ce știm, o imagine „vălurită”, care a rămas de neînțeles pentru majoritatea vizitatorilor, până astăzi.

Că este vorba de viziunea lui Hadrian Daicoviciu, rezultă destul de limpede din textul arhitectului Călinescu, publicat doi ani mai târziu: acesta admite că interpretarea drept calendar este cea mai justificată. Totuși, el nu exclude varianta unei clădiri acoperite și are satisfacția că stâlpii implantați pot sugerea volumetria acestei clădiri.

Conștient de dificultățile pe care le vor întâmpina turiștii în „interpretarea” imaginii rezultate în urma restaurării, Călinescu subliniază că este necesar să se amplaseze panouri în care să se explice de ce s-a apelat la această soluție și ce lucrări s-au făcut. Acest lucru nu s-a realizat însă niciodată. Panoul existent astăzi lângă monument, amplasat în anul 2014, e prea puțin lămuritor:

„Perimetrul templului era delimitat printr-o centură dublă de andezit, prima alcătuită din blocuri masive, a doua din grupuri de pilaștri. În interior a fost documentată arheologic prezența unor stâlpi de lemn placați cu lut, care susțineau un perete întrerupt de patru intrări dispuse simetric. În centru se afla o încăpere absidată orientată solstițial, cu pereți identici celui descris anterior și cu două intrări marcate prin blocuri de calcar. Acoperișul avea o formă conică.”

Punerea în execuție a proiectului de restaurare la acest monument a ridicat probleme complicate. În proiect s-a prevăzut amplasarea a 102 stâlpi (68 cercul median + 34 absida), dar realitatea de pe teren a arătat că erau 118 și au fost necesare modificări „din mers”. Până la urmă au fost amplasați 117 (83+34). Conform proiectului, stâlpii trebuiau să fie ciopliți manual, să fie circulari în pământ și cu secțiune pătrată la suprafață, să aibă o fundație de beton și să fie stabilizați cu tuburi metalice. În realitate au fost înfipți direct în pământ, fără fundație și tuburi, nu au fost prelucrați diferențiat, nu au fost tratați și, după toate aparenețele, nici nu au fost ciopliți manual, ci tăiați la gater. Adâncimile la care au fost înfipți sunt variabile.

Mai grav, ce s-a găsit pe teren în timpul restaurării infirma categoric calculele „calendaristice” care stăteau la baza acelei restaurări. Lucrarea a fost dusă la capăt, dar nu s-a mai vorbit despre ea. În lumina acestor date, ea se arată a fi un eșec, îndulcit doar de speranța arhitectului că succesiunea de stâlpi le va sugera turiștilor structura unei clădiri. Imaginea a intrat în conștiința publică și a devenit simbolul sitului Sarmizegetusa Regia.

A fost sau nu ideea unui regizor?

Am auzit de zeci de ori versiunea unei restaurări „comandate” de regizorului filmului „Burebista” pentru acest monument. Foarte multe persoane sunt absolut convinse că acei stâlpi sunt butaforie, că au fost amplasați acolo doar în vederea turnării filmului. Mulți cred chiar că e vorba de filmul „Dacii”, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1967, cu mult timp înainte de apariția stâlpilor, poate pentru că filmul „Burebista” a fost mai puțin gustat, iar regizorul său, Gheorghe Vitanidis, mai puțin celebru.

Dar, așa cum am arătat, arhitectul Cristian Călinescu explică într-o publicație științifică cum s-a făcut această restaurare și de ce s-a ales această soluție. Cu toate astea, ceva adevăr e posibil să existe în această poveste, care s-a răspândit cu atâta viteză și insistență.

În vederea turnării filmului „Burebista” situl, aflat încă în șantier, a fost „cosmetizat”. Imaginea zonei sacre apare la începutul filmului, filmată din avion. Se pot vedea unele elemente inedite, astăzi inexistente, care par să fie amplasate special pentru filmare.

Apar o serie de ziduri în zona terasei X, care nu au existat înainte și nu există nici azi. Tempul de pe terasa X (în drepata imaginii) pare restaurat, conform viziunii aceluiași Hadrian Daicoviciu, adică templu deschis, doar cu niște tamburi așezați pe plintele de piatră. Astăzi însă nu există nici o urmă pe teren din acea restaurare, care pare să fi fost una temporară, dacă nu a fost de-a dreptul o butaforie.

Ne putem gândi că și amplasarea stâlpilor de lemn a fost gândită ca o intervenție temporară, pentru a da un aspect anume zonei sacre, în vederea filmărilor. Totuși, existența unui proiect de arhitectură arată că a fost mai mult de atât. Cert este că cele două „acțiuni” (restaurarea sitului și turnarea filmului) au fost relativ simultane, au avut același obiectiv (celebrarea a 2050 de ani de la fondarea statului lui Burebista), iar situl a servit ca decor la turnarea filmului. De aici probabil a luat naștere ideea că stâlpii au fost puși ca decor pentru film.

Refacerea din 2017

Stâlpii amplasați în 1980 au început să putrezească și să se prăbușească unul după altul, mai ales în ultimii ani. Monumentul a început să capete un aspect „știrb”, iar în decurs de un an sau doi probabil nu ar fi rămas mai nimic în picioare din restaurarea din 1980.

În aceste condiții, Administrația sitului a decis să facă ceva. Ar fi existat, în opinia mea, trei variante:

1. Să fie înlocuiți stâlpii cu alți noi, de exact aceleași dimensiuni.
2. Să fie scoși toți stâlpii și să se lase monumentul așa cum era înainte de restaurarea din 1980, cel puțin pentru o vreme.
3. Să se facă un concurs de idei/proiecte, pentru găsirea unei soluții noi de restaurare.

Prima variantă era cea mai comodă. Celelalte două presupuneau o modificare a aspectului sitului, care devenise între timp emblemă și simbol, iar o astfel de modificare ar fi produs valuri de reacții din partea publicului, pe care responsabilii sitului au dorit să le evite. Așa că s-a decis înlocuirea stâlpilor vechi cu unii noi, identici ca formă și dimensiuni și amplasați în același loc, operațiune care a avut loc în luna octombrie a anului 2017. Am două observații de făcut cu privire la această refacere.

1. Această soluție a dus la perpetuarea unei viziuni din anii ’60-’70, care s-a dovedit a fi greșită chiar din timpul restaurării. Tocmai acele lucrări de restaurare au arătat că soluția aleasă era una falsă, cu toată încercarea arhitectului de a deturna interpretarea imaginii rezultate. Cercetările au avansat de atunci și ar fi fost de dorit adoptarea altei soluții. Se putea alege soluția nr. 2 cel puțin temporar, adică să se înlăture stâlpii putreziți și să se lase monumentul așa, până la un nou proiect.
2. Felul în care s-a realizat această refacere arată o lipsă de grijă față de conservarea peisajului. Aspectul de nou și de modern este izbitor pentru vizitatorul sitului. Stâlpii au fost obținuți la gater (se putea face un efort să fie prelucrați manual) și au fost tratați cu soluții de conservare (biocid, ulei de in și hidroizolație în partea îngropată), care le-a dat un aspect de secol XXI. Este adevărat că în câțiva ani se vor „antichiza”, dar până atunci vor șoca vizitatorii prin aspectul de mobilier modern, total inadecvat în mijlocul acestui sit UNESCO.

Lucrarea a avut acceptul echipei științifice care desfășoară cercetări la Sarmizegetusa Regia și a avut toate avizele necesare, inclusiv de la Ministerul Culturii. Șeful echipei de arheologi recunoaște că este o soluție „destul de discutabilă”, dar „utilă”, deoarece sugerează volumetria clădirii:

„Soluţia aleasă este destul de discutabilă, poate, dar ea este foarte utilă, tocmai pentru a sugera vizitatorilor faptul că acolo a existat o structură construită. Ea sugerează volumetria interioară a acestui edificiu din antichitate, îi redă contururile şi descrie perimetrul încăperilor interioare.”

Asta a urmărit de fapt și arhitectul Călinescu: pe lângă ideea calendarului, dovedită a fi un eșec, să se sugereze și ideea unei clădiri. Mă întreb însă câți dintre vizitatori vor intui acest lucru, pentru câți dintre ei sugestia unei clădiri care avea încăperi cu pereți compacți și acoperiș va fi clară. Din experiența anilor trecuți, când pe teren se vedea același lucru, cred că nici un sfert dintre vizitatori nu a înțeles cum arăta acea clădire. Cum lucrurile sunt deja bătute în cuie, singura soluție care ar mai scoate turiștii din confuzie ar fi cea propusă de același Călinescu: un panou care să explice cu claritate de ce s-a optat pentru această refacere.

Și o ultimă observație cu privire la această intervenție. Lucrările s-au făcut într-un secret absolut, situl a fost închis pe perioada lucrărilor, la fel și traseele turistice din zonă, presei și ONG-urilor li s-a interzis accesul, autoritățile nu au făcut publică nici o imagine din timpul șantierului. Lipsa de transaprență alimentează suspiciunile publicului care, în lipsa unei informări corecte, își poate imagina că în spatele „ușilor închise” se întâmplă nereguli. Ca urmare, sporește nebuloasa din jurul acestui sit, și așa prea puțin popularizat.

_______________

Lecturi suplimentare:

• Antonescu, Dinu, Sanctuarul circular complex geto-dac. Propuneri de reconstituire, Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 31, 4, 1980, p. 499-517.
• Călinescu, Cristian, Consolidarea, conservarea și valorificarea complexului arheologic Sarmizegetusa-Grădiștea Muncelului, Revista Muzeelor și Monumentelor, 1, 1982, p. 13-29.
• Charriere, G, Le comput et le monument calendaire des daces a Sarmizegetusa Regia, Bulletin de la Société préhistorique de France, 60, 7, 1963, p. 408-410. 
• Crișan, I.H; Salvanu, V., O nouă încercare de reconstituire a sanctuarului mare rotund de la Grădiștea de Munte, Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 43, 1, 1992, p. 15-34.
• Glodariu, I.; Iaroslavschi, E.; Rusu, A., Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988.
• Daicoviciu, Hadrian, Nouvelles donnees concernant le sanctuaire-calendrier dace, DaciaNS, IX, 1965, p. 383-385.
• Mateescu, Răzvan, Istoriile unui templu, Editura Mega, 2012.