Scris de Aurora la 21 Faurar 2010
S-a vorbit adesea în tratatele de specialitate despre cât de rapid si profund a fost procesul de romanizare si cât de usor au renuntat dacii la limba lor. Dar nu s-a discutat niciodata, în lucrarile de istorie sau de istoria limbii române, care sunt etapele pe care trebuie sa la parcurga o limba în drumul spre disparitia sa si care sunt factorii necesari pentru ca acest lucru sa se întâmple.
Cum a disparut limba dacilor?
O limba dispare în doua situatii: fie atunci când dispar toti vorbitorii ei (în urma unui genocid, a unui cataclism sau a stingerii treptate a comunitatii), fie când vorbitorii renunta în masa la limba lor în favoarea alteia, siliti sau de buna voie. Nu exista nici un fel de documente sau dovezi care sa ateste ca romanii au urmarit sa impuna fortat si rapid limba latina în rândul populatiilor autohtone. Cu alte cuvinte, romanizarea nu a fost un proces programat si intentionat, iar cei ce au adoptat limba latina au facut-o de buna voie, datorita avantajelor pe care le oferea cunoasterea acestei limbi. Acest lucru este valabil si pentru Dacia. Trebuie sa subliniem aici ca romanizarea este un proces prin excelenta lingvistic: se considera romanizat un neam care a renuntat definitiv la limba sa în favoarea limbii latine. Romanizarea presupune asadar, concomitent cu însusirea limbii latine, abandonul si moartea limbilor vorbite de cei ce au adoptat latina de la cuceritori. Procesul este extrem de complex, deoarece limba este cea care defineste identitatea unui neam si este ultimul lucru la care un neam renunta, dupa ce a renuntat la traditii, istorie, teritoriu si tot ce mai poate renunta. În momentul în care o comunitate a renuntat la limba sa, a renuntat si la identitatea sa si a capatat o identitate straina. Un astfel de proces nu este doar extrem de complex, ci si de durata, si presupune mai multe etape.
Prima etapa este cea a diglosiei, în care vorbitorii învata cuvinte de baza din cealalta limba si reusesc sa comunice notiuni fundamentale. În cazul nostru, este vorba de un bagaj mic de cuvinte si expresii, necesar în relatia cu autoritatile romane, în comert sau armata. Dacii au învatat mai întâi cuvinte de baza, formule de adresare, numerale, cam asa cum se învata astazi în primul an de studiere a unei limbi straine. Au existat cu siguranta destui daci care vorbeau bine latineste si în aceasta prima faza, dar cei mai multi erau la stadiul în care întelegeau latina si reuseau sa se exprime minimal. Dar, cu siguranta, existau multi daci care nu au vrut sau nu au avut nevoie sa ajunga la acest stadiu al diglosiei. Este vorba de cei ce traiau în satele din munti, în catune si stâne, care nu ajungeau prea des în contact cu autoritatile romane, iar învatarea limbii latine nu le aducea avantaje. Diglosia poate fi asemanata, într-o anumita masura, cu basic english, engleza minimala pe care o întelege azi mai toata lumea si multa lume o poate exprima, mai mult sau mai putin corect. Diferenta între situatia de atunci si cea de acum consta în mijloacele de difuzare a limbii, caci acum engleza a patruns în mass media, muzica, filme, reclame, vocabularul diferitelor ocupatii, pe când atunci latina nu se învata decât direct, din om în om. Probabil au existat si scoli la orase, în colonii si municipii, dar dacii din munti tot nu aveau cum sa învete latineste daca nu ar fi dorit neaparat acest lucru.
Cea de-a doua etapa este cea a bilingvismului, în care vorbitorii ajunga sa stapâneasca aproape la perfectie cea de-a doua limba, în paralel cu limba materna, si chiar sa introduca structuri dintr-o limba în alta atunci când vorbesc, fara sa-si dea seama. În vremurile noastre o situatie de acest fel putem gasi în Ardeal, unde multi vorbitori stapânesc la fel de bine maghiara ca si româna, sau în Basarabia, unde moldovenii vorbesc perfect româneste si ruseste. În cazul dacilor aceasta faza a intervenit în primul rând în cadrul familiilor mixte sau a persoanelor angreante activ în aparatul administrativ-militar roman. Ca si în cazul diglosiei, catunele si satele din munti au ramas în afara procesului.
În sfârsit, dupa mai multe generatii de bilingvism, atunci când un copil nascut într-o familie bilingva nu mai este învatat decât una dintre limbi, cea de-a doua va înceta sa mai fie vorbita începând cu generatia urmatoare. Acest lucru trebuia sa se produca simultan în majoritatea familiilor daco-romane, pentru ca limba daca sa înceteze sa mai fie vorbita. Teoretic, orice e posibil. Practic, trebuie sa tinem cont de faptul ca în procesul de romanizare elementele angrenate erau, în marea lor majoritate, masculine. Adica barbatii colonisti au cautat sa se însoare cu femei localnice, si mai putin invers, deoarece femeile coloniste erau în numar mai mic si, probabil, venite cu familiile lor. Asadar, într-o familie mixta daco-romana, mama era vorbitoare de limba daca, iar copilul învata mai întâi limba materna. Chiar daca acel copil ajunge sa stapâneasca la perfectie limba tatalui, el va ramâne dac, deoarece limba lui materna este limba daca. Pentru a se ajunge la renuntarea totala si definitiva a limbii materne, trebuiau sa intervina mai multi factori, dat fiind ca nu a existat nici un fel de constrângere sau programare care sa accelereze procesul.
În cât timp a disparut limba dacilor?
În cazul limbii dacilor, se pare ca au fost de-ajuns un secol si jumatate, adica 4-5 generatii. Colonizarea a început probabil imediat dupa anul 106, iar ultimele semne de activitate
romana sunt din vremea lui Galienus, anul 256, dupa care înceteaza si circulatia monetara si inscriptiile. Abandonarea Daciei este „oficializata” însa ceva mai târziu, în vremea lui Aurelian, în anul 271. Daca luam în considerare definitia generatiei ca fiind media anilor dintre momentul primului copil nascut de o mama si cel al primului copil nascut de fiica ei, în 150 de ani au fost maximum 6 generatii cu media de 25 de ani, cel mai adesea trei generatii fiind contemporane, uneori chiar patru: adica strabunica, bunica, mama si copilul. 150 de ani este un timp extrem de scurt pentru abandonul unei limbi în urma unui proces nedirijat si neintentionat. Daca acest lucru s-a petrecut, trebuie sa fi existat niste factori exceptionali. Etapele descrise mai sus, corelate cu succesiunea generatiilor din momentul cuceririi Daciei pâna la abandonul ei, duc la urmatorul tablou.
Prima generatie este cea a vaduvelor de razboi. În 106 se încheiase razboiul, multi barbati pierisera, dar au ramas femeile, multe dintre ele cu copii acum orfani, si batrânii, pastratori ai identitatii neamului lor. Este împotriva logicii sa credem ca aceste femei, puternic traumatizate de cele doua razboaie, au contractat rapid casatorii cu colonistii sau soldatii veniti în Dacia. Unele au facut-o, cu siguranta, dar acesta nu putea fi un fenomen de masa. Multi colonisti, la rândul lor, au venit cu familiile. Exista cu siguranta un puternic resentiment fata de cuceritor. Romanii au distrus cetati si sanctuare, au ucis si au luat prizonieri, au luat tezaurul Daciei si au sarbatorit victoria timp de jumatate de an. Au existat si daci care au trecut de partea romanilor, înca înainte de terminarea razboialeor, asa cum au existat daci care probabil erau fascinati de civilizatia romana si ulterior au trecut repede de partea ei. Dar, din nou, acesta nu avea cum sa fie un fenomen de masa.
Cea de-a doua generatie este a orfanilor de razboi, cei care erau copii în vremea înfruntarilor daco-romane si ai caror tati cei mai multi au cazut pe câmpul de lupta sau au fost luati prizonieri. Acesti copii, în mod firesc, vor contracta casatorii între ei în marea lor majoritate. Desigur, unii baieti vor intra în armata romana, unele fete vor veni la oras si se vor casatori cu colonisti, dar acestia vor fi mai degraba exceptii, iar stocul principal al orfanilor de razboi ramâne fidel vechilor traditii. Copiii razboiului au fost crescuti de mamele lor si de bunici si resimt înca puternic traumele înfruntarilor daco-romane.
Abia de la a treia generatie putem vorbi cu siguranta de diglosie. Toti cei care intra în contact cu administratia, armata, negustorii si alti purtatori ai civilizatiei romane înteleg de pe acum limba latina si probabil stiu sa se exprime minimal. Evident, si înainte existau daci care întelegeau si vorbeau latineste, dar de acum se poate vorbi de o raspândire mai larga a latinei în rândul celor ce au intrat în contact cu romanii. Cea de-a treia generatie este cea a copiilor nascuti din orfanii razboiului. Ei sunt primii care nu mai resimt direct traumele conflictelor anterioare si stiu doar din povesti, de la parintii si bunicii lor, prin ce au tracut familiile lor. Spre deosebire de parintii lor, ei sunt mai liberi, din punct de vedere psihologic, sa se casatoreasca cu colonisti, sa-si întemeieze familii mixte, sa intre în structurile romane. Cu siguranta au existat multi tineri care au cautat mirajul orasului si al civilizatiei si au învatat bine latineste. Însa lumea satului, conservatoare, puternic ancorata în traditiile sale, nu se va fi schimbat deloc în aceasta faza. Si, foarte probabil, nici în cele viitoare. Fermentul roman se afla la oras, si doar cei care mergeau acolo sau traiau în preajma oraselor erau contaminati de acesta. Ar trebui sa ne imaginam si procesul invers, caci unii colonisti vor fi urcat în munti, în catunele dace, dar acestia nu au putut fi numerosi. Ei au venit în Dacia tocmai datorita facilitatilor oferite de administratia provinciei, nu sa duca un trai aspru într-o lume straina. Ei au primit pamânturi de lucrat, sau au fost angajati în minele de aur de la Rosia Montana, ori au avut facilitati pentru a-si exercita mestesugurile lor: nu prea aveau motive sa se ascunda în munti si sa se faca ciobani, decât poate de dragul vreunei bacite dace.
Începând cu a patra generatie putem vorbi de o basic latin pe scara mai larga, iar în familiile mixte, de acum probabil mai numeroase, vorbim de bilingvism. E greu de estimat câti daci erau bilingvi la acea data, adica în jurul anului 200. Ca sa putem face o astfel de estimare ar trebui sa stim procentul de populatie de la oras în comparatie cu cel din mediul rural, în special montan. Pentru ca nici acum, populatia din zonele retrase nu are motive sa învete latineste si nimeni nu o va sili sa o faca. În schimb cei din zonele mai joase unde comunicatiile erau usoare, se construisera drumuri si se intensificasera procesele de aculturatie, da, acolo dacii vorbeau si latineste.
Cea de-a cincea generatie este ultima care mai are sanse sa înfaptuiasca abandonul limbii materne, deoarece generatia a sasea abia se naste când se retrag romanii din Dacia. Daca într-adevar a înfaptuit acest lucru, a facut-o printr-un miracol. Caci singura cale prin care acest lucru se putea înfaptui era renuntarea mamei de a-si invata copilul sa vorbeasca propria sa limba, învatându-l doar limba tatalui - dar renuntarea tuturor mamelor, din creierii muntilor pâna la oras, într-o singura generatie. Nici unul din factorii invocati de istorici nu poate justifica romanizarea: nici construirea de drumuri, nici urbanizarea, nici armata, nici crestinismul (o religie straina, propovaduita într-o limba straina, nu putea avea prea mult succes; propovaduirea trebuie sa se fi facut în limba autohtonilor). Urmeaza retragerea romanilor si, odata cu aceasta, dispare avantajul învatarii limbii latine. Si totusi, spun oamenii de stiinta, în mod miraculos, romanizarea continua, ba chiar se întareste. Desi în arheologie se constata o reînviere a culturii materiale si spirituale autohtone, dacii continua sa se romanizeze. Si nu doar cei care au fost în contact cu romanii.
De unde a disparut limba dacilor?
Din Dacia? Care Dacia? Daca disparitia limbii dacilor este direct conditionata de profunda interactioune cu latina, este firesc sa admitem ca aceasta limba a fost abandonata acolo unde se vorbea intens latineste, anume în provincia Dacia si, mai cu seama, în mediul urban. Logica ne obliga sa admitem ca, acolo unde latina nu a patruns si nu a exercitat o influenta considerabila timp de mai multe generatii, romanizarea nu avea cum sa se produca. Teritoriul cucerit de romani reprezinta cca o cincime din cel locuit de daci. Dincolo de provincia Dacia existau dacii liberi, foarte numerosi, din Maramures pâna în Moldova, dincolo si dincoace de Prut, dincolo si dincoace de Nistru, pâna la gurile Bugului, la vest de Crimea. Daca romanizarea este un proces greu de demonstrat pentru provincia Dacia, admis prin efectul sau – acela ca limba româna este considerata o limba romanica – iar nu printr-o logica demonstrabila a desfasurarii sale, pentru restul teritoriilor locuite de daci acest proces este imposibil de admis. Dacii liberi nu au interactionat cu romanii decât sporadic si superficial, în chestiuni de negot sau în zonele de granita cu imperiul. Istoricii nu au putut explica niciodata cum s-au romanizat dacii liberi, iar raspunsul trebuie sa-l dea lingvistii, deoarece romanizarea este o chestiune lingvistica. Daca provincia Dacia a fost romanizata, iar acolo limba dacilor a fost abandonata, iar în afara provinciei acest proces nu a avut loc, rezulta în mod logic ca în zonele romanizate se vorbea o limba, iar în afara acestor zone, alta limba. În Ardeal, Banat, Oltenia, o parte din Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei, se vorbea o limba romanica, descendenta din latina, iar în restul teritoriilor o alta limba, urmasa limbii dace, cu influente slave. Se ridica atunci întrebarea: cum se explica teribila unitate a limbii române? De ce morosanul se întelege cu olteanul? De ce banateanul se întelege cu moldoveanul de peste Prut? Când si cum s-a ajuns la aceasta unitate, în cadrul careia nu se poate vorbi nici macar de dialecte? Unii istorici, între care Bratianu si, mai târziu, Lucian Boia, favorizeaza ipoteza unei românizarii ulterioare, ca urmare a descalecarilor. Asta s-ar fi întâmplat în zorii mileniului al II-lea. Este însa la fel de greu de admis ca o mâna de descalecatori au putut convinge o populatie numeroasa sa renunte la limba proprie si sa adopte alta limba. E la fel de greu de admis ca, daca acest lucru s-ar fi întâmplat, graiul moldovenesc nou format nu ar fi fost mult diferit de cel al ardelenilor, în conditiile în care poseda un substrat milenar daco-slav. Caci descalecatorii asta vor fi gasit acolo: o limba continuatoare a limbii dacilor, influentata de slava. Din punct de vedere lingvistic, unitatea unei limbi se explica în doua feluri: fie printr-o interventie externa – Academie sau alt for – care uniformizeaza limba, impunând o koine, o limba standard; fie printr-o unitate naturala de traditie îndelungata. Din punctul meu de vedere, ca lingvista, cuiul lui Pepelea se afla în Moldova.
Aici povestea se încuie. Daca au fost romanizati doar dacii din provincie, nu se explica unitatea limbii române. Daca nu au fost romanizati, nu se explica caracterul latin al limbii române. Daca moldoveni au fost românizati prin descalecare, înseamna ca graiul moldovenesc are un puternic strat dacic ce a fost viu pâna la descalecare, adica acum un mileniu. Dar romanizarea, chiar în cadrul provinciei, este extrem de problematica si practic imposibil de demonstrat. Iar a dacilor liberi, categoric de nedemonstrat. Cercetatorii sustin ca nu mai are sens sa ne batem capul cum s-a înfaptuit romanizarea si cum au fost romanizati dacii liberi: limba româna este o limba romanica, iar acest lucru nu poate fi contestat. Cum s-a ajuns aici, nimeni nu se întreaba sau nu doreste sa stie. Dar o jumatate de adevar nu este un adevar.
Întreabrea din titlu are rolul ei. Ea naste mai multe întrebari si, deocamdata, nici un raspuns din partea stiintei oficiale. Un raspuns cu adevarat stiintific trebuie sa ia în calcul problema limbilor în contact, a procesului de disparitie a unei limbi, a factorilor care favorizeaza sau frâneaza acest proces, a contextului socio-psihic în care se afla populatia susceptibila de abandon al limbii materne, precum si un cadru comparativ care sa aduca drept argument situatii similare. De ce nu au renuntat românii din Ardeal la limba lor, în timpul procesului de maghiarizare? De ce nu au renuntat basarabenii la limba româna în favoarea limbii ruse? De ce aromânii înca vorbesc armâneste, în ciuda presiunilor acerbe la care i-au supus grecii timp de secole? De ce dacii au renuntat la limba lor, desi nu le-a cerut-o nimeni, în doar câteva generatii?
Or sa vina si raspunsurile, peste ceva timp… Deocamdata important este sa stim sa punem corect întrebarile.
Fotografii preluate de la http://www.artatraditionala.ro/gallery.php?path=arta
Raft: Stiinta e mama indoielii |
27 Comentarii »
Vorbe de soi: limba dacilor, romanizare, unitatea limbii române
Alex zice ca se cheama “teaser”. Eu ii spun “fragezeala”. Volumul cu numarul 13 din colectia “Biblioteca Dacica” va fi semnat de mine si o sa apara cam pe vremea cand or sa navaleasca florile: aprilie-mai. Pâna atunci însa or sa apara volumele 11 si 12, reeditari-surpriza. Despre ce va fi BD 13? Nu despre ce se asteapta cei mai multi. Ce pot sa spun este ca prin aceasta carte sper sa se recupereze o bucata mare din istoria dacilor, cu totul nestiuta pana in prezent. Vom vedea daca va fi asa.
Loading ...
