Cum am fost tratați ca niște infractori la Sarmizegetusa Regia

Toamnă lungă și caldă în Valea Grădiștii, numai bună de ieșit pe teren. Așa că în data de 11 noiembrie am făcut o deplasare în zonă și am ajuns și la Sarmizegetusa Regia, cu un permis auto de trecere de la primărie, pentru că drumul încă era în lucru pe o porțiune. Eram patru persoane: eu, arh. Marian (Norman) Coman (vicepreședintele Fundației Dacica), arheologul Mihai Căstăian și un prieten care îl însoțea pe Mihai, avocat.

De ani de zile nu mă mai duc la Sarmizegetusa ca turist. Mă duc din două motive: 1. în calitate de cercetătoare, pentru că am în curs de elaborare un doctorat al cărui subiect îl constituie tocmai acest sit (vezi aici publicațiile mele despre Sarmizegetusa Regia, aici proiectele în care mă implic, iar aici, „lecturile” mele favorite); 2. în calitate de președintă a Fundației Dacica, pentru că documentez ce se mai întâmplă în arealul cetăților, modul în care este administrat acest monument UNESCO și intervențiile asupra lui (așa am descoperit groapa de braconaj în 2013, așa am descoperit incendierile și distrugerile făcute de administrație în același an). Uneori mă mai duc cu prieteni care vin în vizită și vor să le povestesc despre cetate. De fiecare dată plătesc bilet. De fiecare dată mă duc ca persoană privată, pentru că, deși Fundația își are sediul în zonă de 6 ani și este singura care face ceva pentru promovarea acestor monumente, este privită cu foarte multă aversiune de către „oficiali”. Și pentru că, deși sunt arheolog atestat, admiterea mea în Registrul Arheologilor s-a făcut numai după ce responsabilul științific al sitului Sarmizegetusa Regia a încercat să blocheze, în Comisia Națională de Arheologie, intrarea mea în această breaslă. Deci este evident că, în ambele calități, nu sunt binevenită în acel sit. Așa că îmi rămâne doar calitatea de turist. Și ca simplu „turist”, voiam să mai fac niște fotografii pentru teza mea de doctorat și să mă uit la betoanele oribile proaspăt apărute în apropiere de intrarea în situl UNESCO.

1. Poteca interzisă

Cum pe Valea Albă erau utilaje și nu se putea trece, am decis să mergem pe Valea Godeanului și să urcăm pe vechea și bătuta potecă ce pornea de la fosta stație „Cetate” a mocăniței, acum desființată. Până la amenajarea drumului de pe Valea Albă, toți cei care voiau să ajungă la cetate urcau pe acea potecă: localnici, arheologi, muncitori, turiști – toți. Călcam, practic, pe urmele lui Daicoviciu. De altfel, era și cea mai scurtă cale de acces în sit, urcușul durând mai puțin de jumătate de oră.

Am urcat așadar pe poteca „istorică”, al cărei capăt este semnalizat printr-un indicator pe care scrie, cu roșu, „Sarmizegetusa”. Cunoșteam foarte bine regulamentul de vizitare a monumentului, elaborat de Consiliul Județean și afișat la intrarea în sit, care spune, chiar în primul articol, că nu ai voie să intri în cetate decât „prin locurile și pe traselele stabilite și marcate”. Nu știam exact ce înseamnă asta, pentru că nu se fac precizări, dar presupuneam că nu se poate intra decât pe la poarta de vest a cetății, unde e casa de bilete și, eventual, dinspre Godeanu, de pe traseul turistic cu cruce roșie. Traseul nostru ducea direct în zona sacră, sub terasa XI, unde nu este punct de acces autorizat în sit. Ne-am sfătuit cum să facem să nu încălcăm regulamentul și am decis să ocolim zona administrată pe dedesubt, trecând pe sub „băile romane”, și să ieșim deasupra parcării, pentru a intra, regulamentar, pe poarta de vest.

Traseul „neomologat”

Mergeam prin pădure la câteva zeci de metri depărtare de zona sacră, convinși că suntem suficient de departe de zona administrată, când câinii care își fac veacul în sit au început să latre, atrăgând atenția oamenilor de la pază. Aceștia i-au alertat pe jandarmi și în câteva minute am fost înconjurați în pădure: unii au venit din spate, alții ne-au ieșit în față, fotografiindu-ne. Situația ar fi trebuit să se lămurească rapid, dar Garcea e viu și e printre noi, așa încât a început un circ umilitor și stupid.

2. Zona interzisă

Personajul în cauză, un jandarm al cărui nume nu l-am reținut, așa că o să-i spun Garcea pentru că merită pe deplin, ne cunoștea pe toți, așa cum a și mărturisit. De altfel, pe mine și pe Norman ne cunosc foarte bine toți reprezentanții administrației, panzicii și jandarmii, după atâtea zeci de vizite. Știu cu ce ne ocupăm, știu de ce venim în sit. Iar pe Mihai îl cunosc și mai bine, fiind arheolog în Orăștie și un om al munților. Garcea ne-a făcut poze și ne-a luat pe sus: „ce faceți domnilor, ne testați vigilența?”. Ne-am uitat stupefiați unii la alții. „Ați intrat în zona administrată!”. Mă simțeam de parcă intrasem în Area 51. M-am uitat în jurul meu, prin pădure, încercând să identific niște semne de delimitare. I-am spus că tocmai încercam să evităm această zonă, pentru a intra regulamentar în sit, pe la poarta de vest, și l-am întrebat de unde ar fi trebuit să știm care sunt limitele zonei. Ne-a arătat, la vreo 10 m în spatele nostru, o literă A scrisă cu vopsea roșie pe un copac. L-am întrebat de unde ar fi trebuit să știm ce este cu acea literă pe copac și în ce document public am fi putut găsi informații despre limitele zonei și modul de semnalizare a acesteia. Garcea ne-a răspuns, mândru de el, că în hotărârea 186 a Consiliului Județean Hunedoara. M-am ofticat, în sinea mea, că îmi scăpase acea hotărâre, pentru că știam toate documentele publice (accesibile pe internet) legate de administrarea sitului. Am zis că o să o caut când ajung acasă și ne vom lămuri.

Marcajul pentru limita zonei administrate

Problema era că individul nu părea să înțeleagă, sau, mai degrabă, se făcea că nu pricepe ce intenționam să facem. Insista cu întrebarea ce căutăm în zona administrată. Noi o luam de la capăt și îi explicam că ne îndreptam spre poartă, ocolind zona. El insista, ce urmărim, ce căutăm acolo. De ce am venit la Sarmi, ce vrem să facem. Când i-am spus că am urcat din Valea Godeanului, a explodat triumfător: „asta este a doua abatere! nu aveați voie pe acolo, este un traseu neomologat!”. Bietul Daicoviciu, cred că se răsucea în mormânt în clipa aia…

După mai multe minute de discuții sterile, individul se decide și ne spune să venim la poarta de vest. Noi, acriți deja de povestea literei A și a zonei interzise, dăm să facem câțiva pași, ca să ieșim din zona administrată, dincolo de copacul cu teribilul însemn, și să ne îndreptăm spre poartă. Tipul explodează iar: „domnilor, ce ne-am înțeles??”. Păi, să mergem la poartă… Nu era bine prin afara zonei administrate, după ce îi încălcasem limitele, trebuia să mergem prin interiorul ei. Până la urmă ne-au escortat ei până în parcare, unde eram așteptați de alți angajați ai firmei de pază, cu aparatele de fotografiat pe noi, surprinzându-ne în momentul în care intram ca niște infractori. I-am făcut și eu o poză unui paznic care ne fotografia, dar, mai rușinos din fire, omul a ascuns repede aparatul la spate.

Un paznic care ne făcea poze, dar a ascuns aparatul la spate. O fi având asta în fișa postului?

3. Abaterile

Ni s-au cerut cărțile de identitate pentru a fi verificate în baza de date. Între timp, Garcea a comunicat prin telefon el știe cu cine (da, există telefonie prin satelit la Regia, ceea ce înseamnă că în curând va exista și wi-fi pentru turiși, nu-i așa?), și, în marea lui generozitate (sau a superiorului său), a decis că ne dă sancțiune cu avertisment scris, nu ne amendează. S-a dus să scrie procesul verbal și, pentru că trecuseră multe minute iar el nu scria nimic, ci doar vorbea la telefon, ne-am dus să vedem zidul de beton.

Betoane proaspete la Sarmizegetusa Regia

Așteptând să vină sancțiunea, ne-am făcut planuri cum să ajungem înapoi la mașină fără să mai trecem prin zona interzisă. Mihai a propus să urcăm spre nord din zona sacră pe traseul cu cruce roșie, spre Godeanu, până la drumul forestier, să mergem pe drum o vreme, pe sub Godeanu, până dădeam de o muchie pe care să coborâm în vale. Era un traseu mai scurt decât cel pe Dealul Grădiștii până în luncă, și de acolo pe vale până la mașină, care avea vreo 8-9 km. Ziua era scurtă, iar noi ajunseserăm în sit destul de târziu. Dar, indiferent pe unde ne-am fi întors (mai puțin pe traseul pe care venisem) ne-ar fi prins noaptea pe drum.

Au trecut multe minute, cel puțin vreo 20, până a reapărut individul cu căciulă. Ne-a comunicat sec că, dat fiind că am venit în timpul programului și ne-am cumpărat bilete, totul este în regulă. Ne-am uitat tâmp unii la alții. Adică n-am încălcat nici un regulament? Nu, n-am încălcat. Și se poate veni pe traseul de pe Valea Godeanului? Da, se poate veni, cu condiția să fie în timpul programului și să-ți iei bilet. Bun, întreb, și atunci ce a fost toată tevatura din pădure, de ce ați venit acolo? „Doar patrulam prin zonă”. Dar ați înțeles, până la urmă, care a fost intenția noastră, de ce eram în acel loc? „Eu am înțeles ce mi-ați spus; ce aveați în intenție, doar dvs. știți” (!). În concluzie, ne putem întoarce la mașină pe același traseu? „Da, dar să nu mai treceți prin zona administrată”. Grrr! Deci nu e abatere să vii în sit prin zona administrată, dar e abatere dacă ieși din sit pe acolo? „Nu e abatere dacă e în timpul programului și aveți bilet”. Ați înțeles, da? Nu i-am pus la încercare vigilența, ci doar inteligența. Și a lui, și a superiorilor lui.

Mihai (stânga), perplex în fața deciziei jandarmului, și Norman (dreapta); între ei, agentul cel impertinent

Eram la limita nervilor. Am decis să mergem pe traseul stabilit de noi, pe poteca marcată, pentru a nu mai exista nici un fel de discuții.  Nu cred că ne-au crezut că vom urca pe Muchia Cetății, dat fiind că se apropia înserarea. Am traversat scurt situl, am constatat că drumul pavat era invizibil sub covorul de frunze (dacă tot sunt turiști puțini, de ce să se mai deranjeze cei 5 îngrijitori de spații verzi angajați ai Administrației?) și am început urcarea.

Drumul pavat nemăturat

4. Traseul de întoarcere

Am urcat deasupra sitului, pe traseul cu cruce roșie, până la drumul forestier. Am mai mers ceva vreme pe drum, până am găsit muchia pe care o căutam, și am început coborârea cu puțin înainte de a se însera.

Începutul urcușului pe Muchia Cetății

Am coborât o mică parte din drum pe lumină, pe un teren dificil, cu copaci căzuți, tufe de spini, zone abrupte sau surpate, iar restul drumului pe beznă, la lumina telefonului. Nu eram pregătiți pentru așa ceva. Nu aveam la noi nici mâncare, nici apă, nici lanterne, nici echipament corespunzător. După ce am biruit coborârea periculoasă, am ajuns în albia unui torent furios și am luat-o la vale, pe cascade și prin bulboane, tot la lumina telefonului, până am ieșit în drum. Se vede în poza de jos în ce hal eram la încheierea traseului. Dar suficient de amuzată de absurdul zilei care se încheia. La bariera de la Costești ne aștepta un ciopor de paznici, care ne-au oprit chipurile să ne înregistreze permisul de trecere. În mod normal nu e nimeni la ora aia la barieră.

Înapoi la capătul potecii „neomologate”

A fost o experiență ieșită din comun. Nu am cuvinte să povestesc, pentru că nu e de povestit. A fost o alegere dictată de un context stupid, care, fără exagerare, ne-a pus viața în pericol, lucru care s-ar fi întâmplat pe orice cale ne-am fi întors la ora aia, cu excepția potecii pe care venisem și care trecea prin zona administrată pe un traseu, chipurile, neomologat. După episodul cu stupidul reprezentant al administrației, după experiența cu regulamentul și mai stupid, pentru mine a fost o victorie să nu mai trec prin zona militarizată, nemarcată și „neomologată” a sitului pe care îl studiez de atâția ani.

5. Lămuriri

Să ne întoarcem acum la cele două abateri pe care întâi le-am comis, apoi nu le-am comis.

1. Hotărârea nr. 186, invocată de individul cu căciulă neagră, este de fapt regulamentul de vizitare a sitului (ce surpriză, nu-i așa?), pe care îl știam pe dinafară și care e afișat și la intrarea în sit. Tocmai din pricina acelei hotărâri am încercat să ocolim zona. Textul nu spune nimic de zona administrată, nici de A-uri pe copaci. Spune doar că intrarea în sit se face numai „prin locurile și pe traseele stabilite și marcate”. Atât. Nu rezultă de nicăieri care sunt alea, cine le-a stabilit, cum le-a marcat și cum s-a adus la cunoștința vizitatorilor care sunt acele marcaje, pentru a nu fi încălcate. Am adresat o solicitare administrației sitului, prin care am cerut de urgență lămuriri. Au trecut aproape trei săptămâni. Încă aștept.

2. Traseul din Valea Godeanului este un traseu omologat de Autoritatea Națională pentru Turism (mulțumesc  pentru informații dlui Liviu Rovină, care mi-a comunicat că și rangerilor Parcului li s-a interzis să intre pe acel traseu). Apare pe hărțile turistice, eu l-am văzut pe harta munților Șureanu. Sigur că asta e o problemă pentru administrația Sarmizegetusei, care, după spusele jandarmului, acum se străduiește să devieze traseul cu cruce roșie (cel pe care am ieșit noi din sit), care traversează situl și care a fost gândit anume să includă Sarmizegetusa, mai ales că suprapune pe o bună porțiune un străvechi drum dacic. Deci să dispară toate traseele turistice și, dacă se poate, și turiștii: să fie deviați prin prăpăstiile de pe alături, eventual pe unde am mers noi.

În sfârșit, ar merita adăugat că în Regulamentul cel inteligent se arată că pot constata și sancționa contravențiile doar cei împuterniciți de președintele Consiliului Județean, iar în procesul-verbal anexat la Regulament se spune că de fapt contravențiile sunt constatate și sancționate de angajații Serviciului Public de Adminsitrare a Monumentelor Istorice. Serviciul are 10 angajați: 1 șef, 1 administrator, 1 jurist, 2 consilieri și 5 îngrijitori spații verzi. Sunt curioasă care dintre aceștia sunt împuterniciți și de ce, totuși, nu ei sunt cei care aplică regulamentul, ci jandarmii (care, nu-i așa, nu sunt angajații Serviciului, fiind angajați ai MAI). Am cerut lămuriri în acest sens de la Serviciul cu pricina, dar încă nu am primit răspuns. Aștept.

Acuma stau și mă întreb ce s-a întâmplat de fapt: am încălcat s-au n-am încălcat regulamentul? Eu cred că regulamentul este atât de idiot, încât nici ei nu știu ce au scris în el și cum se aplică, fapt care duce la abuzuri. În plus, habar n-au care sunt traseele omologate. Au impus niște reguli stupide, fără să gândească prea mult, și au trasnformat frumusețea aia de sit într-o închisoare.

Nu aș neglija nici faptul că eram foarte bine cunoscuți și, deși nu ne așteptam la tratament preferențial, ne-am fi așteptat să fim scutiți de suspiciuni și tratament umilitor (oare să reamintesc că eram doi arheologi în vizită într-un sit arheologic, iar unul dintre ei, adică eu, cu un doctorat în curs despre acel sit?). Că nu s-a întâmplat așa, mie îmi ridică niște semne de întrebare cu privire nu doar la IQ-ul și caracterul jandarmilor/paznicilor, ci și la ordinele pe care le primesc și le execută acei indivizi.

Urmează intervențiile legale pentru lămurirea acestui incident și sancționarea vinovaților.

AICI este varianta oficială a poveștii, comunicatul în care am sintetizat datele incidentului din 11 noiembrie și poziția Fundației Dacica cu privire la acest incident.

UPDATE 1 octombrie 2016: între timp s-a schimbat regulamentul de vizitare, iar poteca incriminată a fost declarată oficial cale (secundară) de acces în sit. Ce coincidență…