Carte: Sarmizegetusa Regia – redescoperirea cetății
Cartea pe care am publicat-o în luna iunie a acestui an adună între paginile sale povestea uneia dintre cele mai mari aventuri culturale ale secolului al XIX-lea în Transilvania: redescoperirea Sarmizegetusei Regia după aproape două milenii de uitare, întâlnirea cu ruinele ascunse în munți, în mijlocul unor păduri seculare. Această poveste poate sta alături de alte aventuri arheologice ale secolelor trecute, de la dezvelirea orașului Pompeii de sub cenușa Vezuviului, la întâlnirea lui Napoleon cu vestigiile Egiptului antic.
La începutul secolului al XIX-lea, pe Dealul Grădiștii s-a desfășurat unul dintre cele mai mari șantiere oficiale ale Europei acelei vremi, pornit de autoritățile habsburgice ca o campanie de căutare de comori între ruinele cetății dacice, dar transformat destul de repede într-o investigație arheologică pre-științifică. Apoi, pe tot parcursul secolului, numeroși cărturari au organizat expediții la ruine, le-au cercetat, desenat, descris și chiar fotografiat. Aceștia au identificat o serie de construcții care astăzi le sunt necunoscute arheologilor și au adunat informații extraordinar de prețioase, care ar putea duce la rescrierea istoriei capitalei Regatului Dac.
Toată această aventură a rămas aproape complet necunoscută până acum. Imaginea fabuloasă a ruinelor antice tăinuite de codri fără vârstă iese acum la lumină pentru prima oară: un veac întreg din istoria Sarmizegetusei, uitat în praful arhivelor și în întunericul depozitelor de biblioteci, este recuperat în paginile acestei cărți. Se poate spune că aceasta este prima lucrare științifică de anvergură dedicată Sarmizegetusei Regia în cei peste 200 de ani de când cetatea a fost redescoperită.
Probabil cea mai veche fotografie făcută la Sarmizegetusa Regia (1910)
Două milenii în câteva rânduri
Istoria Sarmizegetusei Regia începe, conform datelor arheologice existente, pe la mijlocul secolului I î.Hr. și nu se va încheia atâta timp cât vor exista oameni pentru care ruinele sale să aibă o semnificație. Este o istorie lungă, ce a cunoscut mai multe perioade.
În prima sa etapă, cetatea a fost vie, a funcționat și a înflorit. A fost populată și zgomotoasă, a schimbat fundamental peisajul, a generat rețele de comunicare, s-a conectat la așezările, cetățile și drumurile din jurul său și de la depărtări mai mari, a exploatat resursele locului. A fost inima unei țări, a adăpostit regi, nobili și preoți, a stabilit legi și a primit ambasade, a produs artă și a vorbit cu zeii săi, a dus războaie și a fost cucerită și distrusă. Este o etapă scurtă, care abia dacă însumează un secol și jumătate, dar care condensează esența și misterele unei civilizații pe care astăzi o cunoaștem și o înțelegem prea puțin.
Cea de-a doua etapă este cea a uitării. Cetatea este interzisă dacilor după cucerire, mica garnizoană romană care rămâne acolo nu zăbovește mult printre ruine, iar locul va fi abandonat. Poate doar unii dintre fiii și nepoții dacilor ce pierduseră războiul se mai întorc, din când în când, la ruinele vechilor altare, până în ziua când numele orașului va fi uitat. Pădurea crește peste cetate, natura își reintră în drepturi, peisajul se modifică din nou, iar ruinele sunt înghițite de vegetație, de liniște și de uitare. Dar nu este o uitare totală. După secole, țăranii din satele apropiate și ciobanii mai trec încă printre vestigiile bătrânei cetăți. Zidurile încă se zăresc printre fagi, iar „butoaiele” din piatră și uriașul „blid” din andezit devin repere în poveștile locului. În această perioadă de tăcere, cetatea începe să își arate aurul. Dar și-l arată numai țăranilor care, deși adesea în tensiune cu autoritățile, vor fi mereu cei care îl vor vedea: în vis, în pământ, luminat de flăcări în nopțile magice, scurmat de porci, spălat de ape sau la rădăcinile fagilor smulși de furtuni. Aurul dacilor este, de altfel, singurul fir care mai ține în viață povestea cetății în aceste secole obscure.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, aurul găsit de localnici aduce ruinele cetății în atenția autorităților și a cărturarilor, care încep să le cerceteze cu uimire, încercând să înțeleagă rolul pe care l-a putut avea în trecut misterioasa citadelă. Acum începe cea de-a treia etapă, care va acoperi întreg secolul al XIX-lea: redescoperirea cetății. După săpăturile fiscului austriac de la începutul secolului, care încetează din lipsă de profit, cetatea devine obiect de studiu și primește o mulțime de interpretări. Este privită ca o ciudățenie, care nu a fost construită nici de greci, nici de romani, dar avea câte ceva din ambele civilizații. Cu rare excepții, rămâne doar un subiect de dezbatere între anticarii și învățații vremii, un exercițiu intelectual, o curiozitate. Cei care s-au ocupat de ea în acest secol sunt austriecii, ungurii și sașii, în vreme ce cărturarii români sunt preocupați în primul rând de chestiunea latinității, lăsându-i deoparte pe „barbarii” daci. Totuși, această curiozitate a dus la colectarea unei cantități impresionante de informații despre cetate, rămase nevalorificate până astăzi.
Piese descoperite la Sarmizegetusa Regia în sec. al XIX-lea. Desen de Fodor András, 1847
După 1918 istoria Sarmizegetusei se schimbă. Acum dacii devin importanți, iar cetățile lor devin simbol al identității națiunii române, alături de câștigata luptă pentru latinitate, din secolul anterior. Ia ființă Universitatea românească de la Cluj și se pune în practică un amplu plan de cercetare a sitului, care să ducă la înțelegerea și reconstituirea vieții care a fremătat cândva în acel loc. Acum, cetatea trece de la faza de ruină romantică la cea de sit arheologic, de la cea de obiect curios la cea de patrimoniu al țării. În perioada interbelică situl este identificat pentru prima oară cu capitala regatului dac și își recuperează numele pierdut în negura veacurilor: Sarmizegetusa Regia. După cel de-al Doilea Război Mondial începe să fie cercetat intensiv, apoi exploatat ideologic în cadrul unui amplu curent de valorificare a filonului dacic, restaurat parțial (și nefericit) la începutul anilor ’80 și, în sfârșit, declarat Patrimoniu al întregii Umanități în 1999. Aceasta este cea de-a patra etapă, care se desfășoară și acum sub ochii noștri.
Turnul pentagonal, dezvelit în campaniile fiscului austriac din 1803-1804
În acest volum mi-am propus să recuperez informațiile despre perioada de redescoperire a cetății, cu incursiuni și în tăcutele veacuri premergătoare. Cei dintâi care au văzut, descris și cercetat ruinele după secole de abandon și uitare ne-au furnizat date extraordinar de prețioase, care au fost ignorate în mare măsură până acum, dar care ar putea duce la rescrierea istoriei sitului. Ruinele aveau, pe atunci, o stare de conservare mai bună decât azi, iar cărturarii acelor vremi au identificat și consemnat o serie de construcții care între timp au dispărut.
În căutarea veacului pierdut
Cititorul ar putea fi mirat că până acum nu a auzit foarte multe despre acest subiect. Un secol întreg de cercetări și căutări a rămas neexplorat de istoricii și arheologii de azi. O parte consistentă din istoria sitului de la Sarmizegetusa Regia a stat în umbră, așteptând să fie descoperită. Ne-a lipsit până acum din povestea acestui sit întreg secolul al XIX-lea, cu zecile sale de documente de tot felul – rapoarte de săpătură, planuri, schițe, desene, descrieri, măsurători –, cu pleiada sa de cărturari pasionați sau de căutători de comori, cu poveștile și aventurile sale, cu încercările de descifrare a magnificei istorii a acestor vestigii. Acum toate acestea se află reunite în această carte.
Arhivele vieneze dețin multe documente valoroase cu privire la cercetările de la Sarmizegetusa Regia din secolul al XIX-lea
Un întreg mănunchi de împrejurări a făcut ca această bucată de istorie să rămână necunoscută. Mai întâi, accesul foarte dificil la aceste ruine: în afara unor ciobani care mai străbăteau pădurea cetății în drum spre pășunile Muncelului, rareori se mai abătea cineva pe acolo. Vechile drumuri dacice, care urmau plaiurile înalte, erau greu de parcurs pentru niște intelectuali de la oraș, chiar și cu o călăuză. Drumul pe vale, dinspre Orăștie, gâtuit de un defileu sălbatic între Costești și Grădiștea de Munte, va fi deschis abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Așa se face că și oamenii și veștile circulau greu. Mare diferență față de siturile romane, pe care le întâlneai la tot pasul în Ardeal și care fuseseră remarcate încă din zorii Evului Mediu!
În arhivele sibiene
Apoi, fiscul austriac, deși a investit mult în cele aproape 10 luni de săpături din anii 1803 și 1804, nu a fost deloc interesat să facă publice rezultatele. Rapoartele sale au rămas în arhive mai mult de un secol și jumătate, când a început strângerea și editarea lor. Iar după ce au fost publicate, tot ignorate au rămas, vreme de încă aproape jumătate de secol. Nici scrierile următoare, ale sașilor și ale ungurilor, nu au avut o soartă mai bună.
Planșă desenată de un cartograf austriac în 1804 cu dealul cetății, principalele locuri în care s-a săpat și planul a două dintre clădirile dezvelite
Contextul politic și cultural al secolului al XIX-lea a avut un rol foarte important în această poveste. Era o vreme când cărturarii români foloseau argumente istorice în lupta lor politică pentru drepturi egale: vechimea românilor pe aceste meleaguri, originea lor nobilă („de la Râm ne tragem”), continuitatea – toate trebuiau să îi convingă pe mai-marii zilei că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât națiunile privilegiate ale Transilvaniei. Dacii nu aveau loc în această ecuație, căci romanitatea trebuia să fie cât mai pură, pentru a certifica noblețea cât mai înaltă a urmașilor lui Traian. Primii istorici români care vor pomeni de ruinele din munți vor fi cei din Vechiul Regat, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. În paralel, sașii și ungurii din Transilvania vedeau în aceste vestigii dacice niște „antichități naționale” și le studiau cu simpatie și curiozitate.
Nu trebuie să uităm însă că nivelul cunoștințelor despre daci era unul extrem de firav la începutul secolului al XIX-lea. Nimic nu se știa despre cultura lor materială, încă nu fusese identificată nici o așezare care să le fi aparținut: dacii erau o mare enigmă. Toată istoria lor era scrisă, la acea vreme, din câteva surse literare antice și imaginile de pe Columna lui Traian.
Basorelief descoperit în 1804 la Sarmizegetusa Regia, aflat acum la Muzeul din Deva
Cartea
Am pornit acum opt ani în căutarea veacului pierdut al Sarmizegetusei și am încercat să îl recuperez. Am căutat să aflu ce au descoperit acei cărturari și cum arăta cetatea regală a dacilor la acea vreme. Rezultatele acestor ani de muncă se află adunate în acest volum, primul dintr-o serie care va acoperi, în anii următori, întreaga istorie a Sarmizegetusei Regia.
Lucrarea are 600 de pagini + XXXIII planșe. Este structurată în trei părți, precedate de câteva capitole preliminare. Prima parte este dedicată istoricului cercetării, în cea de-a doua sunt prezentate rezultatele cercetărilor, iar în partea a treia este reconstituită povestea redescoperirii cetății. Cartea se încheie cu câteva capitole tehnice și anexe, inclusiv un amplu rezumat în limba engleză. Cele trei părți constituie trei subiecte în sine, subsumate unor ramuri de cercetare distincte: istoriografie, arheologie, istorie. Acestea sunt însă strâns legate între ele și constituie fațetele unei singure mari povești: Sarmizegetusa Regia în secolul al XIX-lea.
Cartea are ea însăși o poveste zbuciumată. Este rezultatul unui proiect de cercetare derulat de Centrul de Studii al Fundației Dacica și al unui doctorat în istorie, început la universitatea clujeană și finalizat la Institutul de Arheologie din Iași, unde am fost nevoită să mă transfer în faza finală a programului doctoral. Voi spune această poveste cu altă ocazie. Aici vreau doar să le mulțumesc colegilor și prietenilor care m-au susținut într-o perioadă teribil de grea, în mod special colegilor de la Iași, care m-au primit cu brațele deschise. Le mulțumesc de asemenea celor care nu m-au susținut ori s-au străduit să îmi pună piedici, obligându-mă să mă îndrept în altă direcție decât cea pe care mi-am imaginat-o: lor le datorez în mare măsură drumul pe care sunt acum, cel mai fericit din câte mi s-ar fi putut hărăzi.
Cartea a apărut la Editura Dacica și se poate comanda online AICI.
Cuprinsul cărții:
